Crâmpeie din amintirile mele

Doina Lili (Milea) Bălcănașu

Vă vine să credeți, sau nu, am amintiri de pe la vârsta de 2-3 ani. Proaspăt sosiți în Onești, tata cu serviciul apoi eu și mama, însoțindu-l din Vrancea, la scurt timp, locuiam într-un bloc nou, pe strada Poștei. Într-o dimineața m-am trezit în apartamentul aproape gol, ca la începutul de drum al unor tineri, și negăsind-o pe mama m-am pus pe plâns și bătut cu pumnii în ușă. Mama era după cumpărături și așa mi-am cunoscut eu vecinii care au sărit împăciuitor să mă linișteasca până la sosirea ei. Era o comunitate de oameni tineri în bloc, tata, ca mai toți oneștenii de atunci, a venit să lucreze pe platforma industrială, în cadrul CFU, mama ulterior sosirii noastre lucrând la “Leagănul de copii”.

Blocul în care am stat era plin de familii tinere și bineînțeles , plin de copii. Așa că nu pot spune decât că am avut o copilărie minunată deoarece am avut cu cine mă juca zi de vară până’n seară. Copilărie care mi-a fost punctată și de nenumăratele fotografii pe care unchiul Toader, împătimit al aparatelor foto din URSS și motociclist amator imprudent, ni le-a tot făcut de-alungul anilor. Îmi aduc aminte și de dl Mișu, unul dintre fotografii celebri ai orașului de la care am instantaneul aceasta.

7-bduloituzvioara1960

Printre primele fotografii făcute de unchiu în Onești este și cea din parcul din cvartal împreună cu verii mei, Vali și Gigi.

47-1963-parc-qvartal

Unchiul și mătușa mea erau proaspăt sosiți de la Ucea unde lucraseră la Uzina chimică Făgăraș, ca muncitori specialiști în domeniul chimiei. Au stat la noi până la ridicarea primului glisant din oraș, în 1966, cel de lângă magazinul universal, unde aveau repartiție. Repatiție trebuia să ai și pentru butelie, și pentru televizoare,… Era începutul unei interesante povești trăită de noi, oneștenii.

“Nu știu alții cum sunt …”, eu însă sunt un om care a avut o copilărie fericită, înconjurată de prieteni numeroși, de aceeași vârstă cu mine, și mai ales din aceeași incintă. Unde te puteai juca mai bine decăt acolo, în incintă. Cu cine mă jucam? Cu Dana, Camelia, vecina de balcon care avea un pisic, Moscaspiți, care dădea iama în flori, cu Mihaela, Laura, Doru, Pușa, Nikos, Yanis, … În incintă ne duceam păturile și inventam tot feluri de jocuri, confecționam îmbrăcăminte pentru păpuși din resturile de material lăsate, special pentru noi, de către lucrătorii croitoriei de la Sfat în dreptul pubelelor de gunoi care, culmea, nu miroseau(!?). Incinta era locul unde transformam bătătorul de covoare în a doua scenă a festivalului de la Mamaia (acolo evoluam drept cântăreți, spectatori și juriu), unde participam alături de părinți la înfrumusețarea ei, plantând flori și arbori așa încât aveam și drept de proprietate dar și de grijă asupra lor. Parfumul tufelor de regina nopții din fața blocului și acum imi stăruie în nări. Era un entuziasm în amenajarea balcoanelor cu flori multicolore dar și a străzilor unde munca voluntară cred că era privită ca însemnătate civică, mai mult ca acum când voluntariatul este o notă bună la CV.

Ani la rând Oneștiul a fost recunoscut ca oraș al florilor și recompensat pentru aceasta cu mașini de curățenie care treceau zilnic pe stăzile orașului cu precizie de ceas.

Aroma lămâilor, crescute de noi în apartament, o asociez cu sosirea în blocul nostru a unei familii de greci. Comunitate importantă în Oneștiului acelei perioade, ei sunt cei care ne-au învățat să creștem și să altoim lămâii, cu ei părinții noștri au schimbat rețete de bucate și împreună cu ei am trăit în armonie și prietenie. Familia lor era dispusă în două apartamente: mama, tata și cei doi băieți, de vârsta copiilor din bloc, Nikos și Yanis, stăteau la etajul unu iar bunicii la parter. Bunicul era atracția copiilor, mereu îl găseam pe bancă, cu buzunarele doldora de bomboane, pentru noi.

26-august-1965-cu-vecinii-greci1965-bunicul-cu-bomboane

Familia mea a fost printre primele din bloc care au achiziționat un televizor iar vestitul serial “Sfântul” ne aduna în jurul lui: părinții pe canapele iar noi, copiii, privind de sub masa din sufragerie.

Eram mulți copii și migram din apartament în apartament fără restricție deoarece acestea erau permanent cu ușa deschisă. Noi copiii am făcut să fie blocul, casa noastră.

Mi-aduc aminte și de fascinația stârnită de restaurantul “Doina” din spatele blocului, împrejmuit cu gard din spini, de unde mi-am căpătat un semn la genunchi, pour l’eternite, și unde mergeam pe înserat să vedem perechile dansând pe ringul de dans. Ringul de dans era identic cu cel de la restaurantul “Vraja mării” de pe malul … Cașinului.

Tot în incintă imaginam piese de teatru la care părinții erau complici prin calitatea lor de costumieri și de spectatori, tot acolo încingeam o “ascunselea” de amploare  deoarece se desfășura pe o zi întreagă, și chiar cu prelungire a doua zi. Ascunselea punea la încercare abilitățile de investigator ale celui care stătea piua iar celorlalți imaginația (pe parcursul jocului nu doar te ascundeai prin blocuri sau după diverse forme de vegetație dar aveai timp să iei masa și să faci și cumpărături, toate acestea cu tot spiritul conspirativ al celorlalți participanți și chiar al părinților).

Nu pot să uit prima discotecă din viața mea , și nu numai a mea, dată de un membru al familiei Boboc, bloc 7, etaj IV, care a întins un cablu imens în incintă unde a pus magnetofonul cu muzică. Și a dansat toată incinta până pe’nserat.

Năzbâtiile erau la loc de cinste: umpleam cu cărăbuși cutia poștală din fața Poștei și așteptam după colț ca poștașul să o golească. În seri de iarnă faceam un ghețuș la ieșirea din Cinematograful 23 august, îl lustruiam bine, și așteptam să se depună un strat de zăpadă până la ieșirea spectatorilor. Ne dădeam cu sania pe “dealul grecilor”, chiar în fața Sfatului popular (Primăria), cu riscul confiscării săniuței și chemării părinților la administrație. Nu ne lăsam deoarece acela și numai ACELA era cel mai abrupt și lung derdeluș, deci cel mai potrivit, iar noi aveam cei mai buni părinți.

Dar nu numai incinta era locul în care noi, copiii, ne jucam și ne distram. După ce începeam grădinița sau școala aveam nenumărate posibilități de desfășurare a abilităților, pe alese, sau de a învăța ceea ce ne tenta cel mai mult. Pentru că orașul copilăriei mele avea de toate: săli de gimnastică, de lupte, judo și box, terenuri de tenis, handbal și fotbal, lacul Belci unde puteai să înveți caiac canoe și mai ales Casa pionierilor unde erau o multitudine de cercuri artistice și tehnice (vioară,chitară, mandolină, electronică, țesătorie, balet, carturi, aeromodelism, …).

Nu voi uita un moment desprins ca din basme, mai ales că iarna era iarnă, și înainte de Crăciun, la grădiniță doamna educatoare a pregătit să fie cât se poate de veridic momentul întâlnirii cu Moș Crăciun așaîncât l-am crezut aievea mult timp. Așteptam venirea Moșului la grădinița de pe strada Muncii și ne uitam din când în când pe geam, afară, unde ningea ca în povești, așteptând să-l vedem pe Moș apărând. Nu contează că dna educatoare Buruiană a primit un telefon de confirmare a sosirii (pe atunci telefoanele fixe erau cu predilecție la instituții, puțini locuitori aveau telefon în apartament), de la un Moș care nu avea așa ceva în dotare, ci faptul că noi, privind cu nasurile lipite de geam am vazut o sanie trasă de cai, în care era chiar Moș Crăciun /Gerilă, încărcată cu jucării. Imaginea mi-a rămas mult timp în minte, și am crezut, mai ales ca Moșul venea în fiecare an la toți copiii din bloc, noi așteptându-l de după ușă cu urechile ciulite. După ve primeam darurile ne întâlneam și desfăceam cadourile lângă caloriferul de pe palier, ca la gura sobei.

Toate acestea au fost posibile datorită tinereții unor părinți care nu au avut copilărie, crescuți fiind în timpul războiului, și care și-au dorit și au știut cum să se joace alături de noi.

Încă nu mă pot desprinde de amintirile din incintă când in corpore mergeam la dentist ca unul dintre noi să-și scoată un dinte de lapte. Aceasta era o faptă de mare curaj căreia îi dădea importanța cuvenită și întreg personalul cabinetului stomatologic de pe strada Muncii. Totodată mi-aduc aminte și de cozile, de cu noapte, pentru bonul pentru programarea la dentist, la care stăteau părinții. Era un oraș la început de drum și personal medical puțin.

În timp s-au deschis mai multe cabinete stomatologice (al orașului, în școli, și instituții) și a fost depășit și stadiul spitalului orășenesc din barăci la unul dintre cele mai moderne spitale din țară. Și ce pleiadă de medici tineri și foarte bine pregătiți a avut orașul! Unii au devenit adevărate legende ale orașului prin profesionalismul lor: Mătărângă, Stoica, Lazăr, Benedict, Niculescu, Speranția, Galaczi, … Copil fiind mă fascina momentul în care aeroplanul sanitar survola pe deasupra spitalului lansând parașutele cu medicamente și sânge. Ne înghesuiam, care pe care, să punem mâna pe ele ca să fim noi cei care le înmânează personalului sanitar.

Școlile erau pline de copii veseli. Se dădea atenție nu doar educației școlare ci și ținutei, curățeniei. Băncile erau acoperite cu fețe de bancă albe, scrobite, iar călimările erau, de cele mai multe ori puse, prin grija mamelor, într-un suport croșetat. Și pentru că în primii 2 ani de școală gimnazială am scris cu tocul, caligrafia a fost un obiect extrem de important. Poate pentru unii a fost un chin dar pentru mine un mod de a ma disciplina în scris.

Directorul Liceului nr.2 (actual “Nadia Comăneci”) era domul profesor de biologie Platon Aurel, pe care l-am asociat mereu cu baronul Munchausen, la fel de rotunjor, bonom și autoritar.

Noi copiii eram gălăgioși, plini de energie dând bătăi de cap învățătorilor noștri. Învățătoarea mea dna Enache Maria ne-a făcut față și a reușit să ne determine să fim uniți. De la dânsa am învățat o metodă de relaxare a mâinilor pe care o practic și acum. Pe perioadele de natalitate a dnei învățătoare, bătrânul domn învățător Ciurdea a fost cel care prin statura și pregătirea elevată ne-a impus un mod interesant de a privi lumea. Așa l-am perceput eu și așa am perceput-o și pe soția dânsului când mi-a devenit profesoară de lucru manual: eleganță, autoritate, un parfum de noblețe. Atunci nu știam ce înseamnă dar mi-a insuflat sentimentul de respect pentru profesia de dascăl, ei alăturându-se pleiadei de tineri învățători și profesori ai școlii gimnaziale. Doamnele profesoare Druja, Drăgoi, Georgescu, Ștefănescu, Grigore, domnii profesori Kholer, Năforniță, Pușoiu – renumit nu doar prin calitățile de dascăl ci și prin creațiile sale care dăinuiesc în oraș, …   Mă bucur că fac parte din amintirile mele frumoase.

Colegii au fost mulți și zbenguiți, ca cei de vârsta noastră: Doina , Laura Dicu (pe unde o mai fi), Mariana, Vasile, Nelu, George , Liviu (partener de dansuri populare), Mihai, Mitică, Radu, …..

Nu pot uita careul nelipsit din fiecare școală. Acolo ne întâlneam la evenimente festive (început de an școlar) sau la evenimente critice (scoaterea în careu a elevilor obraznici: urcatul pe catarg sau pe școală fiind strict interzise, și atunci ca și acum).

Un profesor îndrăgit dar de care ne-am speriat la început a fost dl prof. Țațov, macedonean de origine, cu un accent pregnant al limbii, ne-a băgat matematica la cap încăt am visat-o și la liceu. Am simțit că ne iubea chiar dacă ne admonesta destul de dur, noi amuzându-ne pe seama accentului său, dar realizând că treaba cu matematica este foarte serioasă.

La fel de serioasă a fost și treaba cu muzica atunci când la oră a venit dl prof Kaiter. Desprins din filmele franțuzești cu Fernandel (asemănarea era izbitoare) am râs pe seama lui până ne-am dat seama că a cânta nu înseamnă a mima. Mimica dlui profesor fiind de ajutor doar în a ne dirija astfel că după câteva ore tratam cu foarte mare seriozitate momentul corului condus de … Fernandel. Tot dl profesor a fost cel care ne-a coordonat în realizarea unui cvartet de coarde (cu elevii care frecventau cercul de vioară), ședințele de repetiții ținându-se chiar în apartamentul familiei sale când nu era loc la școală.

Tot la școală se făceau selecțiile pentru cercurile de la Casa pionierilor. Nu cred că a existat copil, în acea perioadă, să nu fi participat la unul dintre cercuri tematice sau cluburile sportive.

Eu am frecventat cercul de vioară coordonat de către domnul profesor Saftiuc la care proba cu bănuțul pus în palma mâinii care sprijinea gâtul viorii făcea parte din prima lecție. Restul este o poveste frumoasă despre educație muzicală și măiestrie. Iar unii dintre noi au fost apți să acceadă la școli de muzică în centre universitare consacrate. Tot ce s-a întâmplat acolo este ca într- o poveste deoarece se desfășura într-un cadru de poveste, Conacul Aslan, din vârful delușorului din parc, care avea curtea plină de castani și toate încăperile pline de copii. Răzbăteau sunetele viorilor, chitarelor și mandolinelor, zumzetul aeromodelelor, ciripitul păsărilor și foșnetul frunzelor de castan. Chiar noi scriam povestea!

Despre cercul de țesătorie nu pot scrie prea mult deoarece într-o tentativă de a sări gardul conacului mi-am rupt măna stângă astfel că abilitățile mele s-au limitat doar la montarea urzelii.

Unul dintre cele mai frumoase momente ale copilăriei a fost întâlnirea cu doamna profesoară Kisser Hermina, cea care împreună cu noi, câteva fetițe de la Liceul nr.2, a înființat prima echipă de gimnastică artistică (astăzi se numește ritmică) din oraș și printre primele din țară. Ne-am antrenat la Casa pionierilor, chiar în apartamentul dânsei unde instalase o bară de antrenament dar și în sala de gimnastică proaspăt construită, acolo unde, la toate pregătirile noastre, au dat sub ochii noștri proba sacrificiului și calităților care le-au consacrat ulterior, marea echipă de gimnastică sportivă, în devenire: Nadia, Bella, Marta, Teodora, ….

Noi nu am fost intimidate ci ambiționate de ceea ce vedeam așaîncât formația de gimnastică artistică a făcut performanță și a luat premiul I, la creație artistică, proba de eșarfe (probă care nu mai există acum), în primul concurs național de gimnastică artistică de la Păuleasca, 1970 (!)

Ce-mi mai aduc aminte, sunt excursiile cu părinții la Slănic Moldova unde dădeam și proba celor 300 de scări dar și a sticluțelor cu apă din izvoare, sorbite cu un pai de … sticlă.

Petrecerile câmpenești din parc unde testam vata de zahăr pe băț, înghețata pe băț, tot felul de goarne și mingi cu elastic.

În perioada pionieratului nu m-am regăsit prea implicată în „activități organizatorice” și în general generația mea s-a raportat mai mult la cercurile și activitățile extrașcolare. De aceea poate nu ne-am simțit înregimentați.

În perioada cât am fost elevă de gimnaziu erau foarte multe activități sportive de anvergură în oraș desfășurate periodic: motocrosul … prin oraș, competițiile de gimnastică, handbal (aveam o echipă puternică așaîncât a fost posibil ca la Onești să se desfășoare Cupa țărilor latine la handbal), componenta sportivă fiind predilectă.

Am avut norocul că nici perioada UTC-istă să nu fie prea agasantă pentru cei ca mine așa că tot amintirile frumoase m-au însoțit. La liceu (Liceul nr.2) l-am reîntâlnit pe legendarul director Popa Ioan pe care trebuie să-l amintesc deoarece de-alungul anilor acest om ne fascina cu memoria sa. Reținea, în calitatea de director de școală, numele nu doar a fiecărui elev dar și a părinților lor. Dacă luai vreo notă slabă sau făceai vreo boacănă pe care reușeai să o ascunzi de părinți, cu gentilețe și mult tact, atunci când se întâlnea cu aceștia o analiza în așa fel ca să-ți fie ție bine.

Liceul nu a fost cimitirul tinereții mele deoarece învățam în … “Castelul Fericirii” – denumirea liceului nostru în contrabalans cu “Bastilia” (Liceul nr.2) – chiar dacă am avut profesori exigenți. Profesorul Prăjinaru (diriginte) – un excelent profesor de matematică care se străduia să fie înțeles și ca diriginte. Dna prof. Chiriță (profesoară de limba română) cu o frumusețe interioară exemplară, elevă a lui Tudor Vianu (lucru care pe mine m-a copleșit), cu dânsa am zăbovit mai mult asupra poeziei lui Ion Barbu și Nichita Stănescu, iubindu-i pe vecie. Domnul profesor Moisii care a făcut fizica înțeleasă și iubită, pe unii determinându-ne să urmăm căi conexe. Pregătirea particulară cu elevii se făcea în școală, gratuit!

Doamna Zarzu (profesoara de engleză), delicată și frumoasă iar Emilia Munteanu (profesoara de franceză), tânără ca noi dar încărcată de eroismul unei scrisori trimisă la Europa Liberă, care ne-a făcut să o iubim și să o respectăm ca de altfel și materia pe care o preda.

Drumul de la liceu până acasă era ca un ritual, pe drum se înfiripau … discuții, dezbateri pe care le continuam, precum făceam eu cu colega mea de bancă, Adina, timp de ore întregi în fața blocului (oare ce tot aveam să ne spunem?). Deja adolescența era în fierbere, “ceaiurile” dansante de acasă sau reuniunile de prin școli ne făceau să ne simțim liberi. “Zilele culturii Călinesciene” erau nota noastră de mândrie deoarece nu puține erau locurile din țară unde puteai asista la dezbateri extrem de interesante cu monștrii sacri ai literaturii române. Piesa “Matca” de Marin Sorescu, în prezența autorului a avut debutul pe scena Casei de Cultură unde, după spectacol, s-a încins o dezbatere interesantă între autor și elevi. Tot la Casa de Cultură am avut parte de serate musicale susținute de Filarmonica din Bacău pe baza unui abonament modic și unde învățam să ascultăm muzica. Într-una din seri a fost prezent micul dirijor (de 4 anișori) Silviu Postăvaru, care a uimit publicul din sală. Tot în acea sală marile teatre bucureștene descindeau cu montări de anvergură iar noi, cei tineri și neliniștiți am zguduit sala împreună cu formația Phoenix speriind securitatea locului și mântuindu-ne pe noi cei dornici de astfel de evenimente (melodiile cântate la unison cu trupa și îmbrăcămintea de scenă văzută doar pe gaura cheii a existenței noastre au lăsat urme adânci chiar și pentru o adoratoare declarată a trupei Sfinx și a lui Dan Andrei Aldea, cum mă aflam).

În clasa a 12-a a fost cutremurul din 4 martie 1977 și de atunci s-a cam cutremurat și viața noastră. Nu că am fi fost noi mai conștienți de ce se întâmpla în jurul nostru ci pentru că trebuia să fie și un capăt de drum al poveștii datorat imaginației îmbolnăvite a conducătorilor de atunci.

După 5 ani, la revenirea de la facultate, am regăsit un oraș bacovian în care am fost nevoiți să supraviețuim.

În frig, cu program la curentul electric de câteva ore, și la tv de 2 ore, cu galantarele goale și cozi la aproape tot ce era strictul necesar în gospodărie, dar cu inventivitate și dăruire din partea adevăraților profesioniști ai orașului în condițiile neprielnice impuse.

Și am supraviețuit cu înverșunare deoarece aveam responsabilitatea unui copil. Nu-mi aduc aminte decât că soțul meu trebuia să stea peste program la uzină ca să … meargă treaba … la strâns frunze sau la planul cincinal în 4 ani și jumătate, eu la Liceu (Liceul de chimie) unde mă refugiasem ca să fiu mai aproape de copil. La liceu am avut și satisfacția întâlnirii cu tineri profesori și ingineri: Cezar, Marga, Marinela, Rodica, Ancuța, Monica, Dan, Liliana… dar și cu cei din generația profesorilor mei   încercând toți să supraviețuim “avântului revoluționar” impus de sistem pe ogoarele județului sau în clasele friguroase.

Era o luptă de supraviețuire fizică și mai ales psihică. Dar noi, cei mai tineri ne remontam, luam cărți pe sub mână de la librăriile care deveniseră centru universului nostru, citind la mai multe mâini, căte o carte și apoi dezbătând-o în întâlnirile de prin apartamente. Și o făceam ca în clandestinitate atâta timp cât de foarte multe ori se lua lumina. Ne înghesuiam prin biblioteca municipală ca să prindem o carte de studiat pentru că bibliotecile pe care începusem să ni le facem pe acasă nu puteau acoperi necesitatea sau curiozitatea noastră. Bibliotecile de acasă sunt și un reper al începutului șpăgii, pentru obținerea unei cărți, ulterior a unei pâini sau a unui bon mai în față la carne (aripi de pasăre, “adidași” de porc, pui cu 4 picioare, gâturi, …). Bananele și alte bunătăți, nemaivăzute de către copilul meu, mi le trimitea mătușa mea , Maia, de la București, cu același sacrificiu al cozilor interminabile, prin mecanicii de locomotivă.

Tristețea acelor ani mi-a fost de multe ori îndepărtată de inocența dar și entuziasmul tineresc al generațiilor de copii pe care le-am îndrumat timp de 6 ani, de serile în care veneau la noi acasă și cântam in corpore acompaniați la chitară, uneori pe întuneric (se lua lumina), chiar spre satisfacția vecinilor. Copii chinuiți pe la muncile agricole și la bătut frunzelor din copacilor, care învățau după programe școlare supradimensionate cu materii tehnice (spun în cunoștință de cauză deoarece asta predam și eu), care își doreau și “altceva”. Acel altceva l-au obținut chiar ei deoarece au fost generațiile care au reprezentat pionii schimbării din 1989. Lor le doresc tot binele din lume și încerc să le dăruiesc, la fel ca și fiului meu, spre cunoaștere aceste crâmpeie din amintirile generației mele dar și pentru că le datorez scurtarea începutului mohorât al vieții mele de adult.

 

 

Îi îndemn pe cei dinaintea generației mele să își deschidă sufletul și să completeze povestea acestui oraș cu încredere că vom fi curioși să aflăm cât mai multe despre acei ani.

Scrie un comentariu

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Subscribe  
Primește notificări pentru

Documentele (foto, video, PDF) pot fi trimise pe adresa: lilibalcanasu@onestipedia.ro / Pentru transmitere mesaj și contact telefonic, completați formularul: