CATAPULTAT LA ONEȘTI

prof. Aristotel PILIPĂUȚEANU

În vara anului 1970, aproximativ 500 de absolvenți ai facultății de filologie, secțiunea română, din țară am fost convocați într-un amfiteatru al Insitutului pedagogic din București pentru repartiție. Aveam în față o listă uriașă cu posturile vacante din care, în ordinea mediilor, trebuia să ne alegem destinul de dascăl. Cum terminasem la Iași cu medie mare (9,77), speram să ocup unul din cele 20 de locuri disponibile în orașe. Întreaga Moldovă oferea doar posturi rurale, unele cu posibilități acceptabile de navetă, singurul care mi-ar fi convenit, dându-mi posibilitatea să-mi vizitez familia aflată la Dorohoi, în județul Botoșani, era Adjudul, și încă la un liceu, așa cum îmi doream. Dar, o bucureșteancă, aflată cu 2 sutimi înaintea mea pe listă, pusese deja ochii pe locul râvnit. Poate aș fi convins-o eu pe fată, dar era însoțită de o mamă aprigă care n-a cedat cu niciun chip. Degeaba i-au demonstrat și alții punându-i în față „Mersul trenurilor” că era imposibil să faci naveta de la București la Adjud, 240 km, mama insista că va aranja cu directorul ca fata ei să aibă ore doar 3 zile pe săptămână și totul va fi bine. Și așa, postul mi-a scăpat printre degete. Am aflat ulterior că respectiva nici nu s-a prezentat și că, oricum, era vorba de o catedră la seral.

M-am reorientat spre cea mai apropiată opțiune: Școala generală nr. 3 din municipiul Gh. Gheorghiu-Dej și, deși îmi promisesem că nu voi preda niciodată la gimnaziu, am acceptat. Oneștiul îl văzusem o singură dată, cu vreo 2-3 ani înainte, dintr-un autobuz ce se întorcea cu studenți excursioniști care făcuseră turul Ardealului, autobuz care parcurgea Calea Mărășești. Case de țară, în dreapta o mulțime de blocuri pierzându-se în zare, în stânga fabrici și uzine cât vedeai cu ochii. Era la modă melodia dedicată orașului, la radio se transmiteau mereu știri despre realizările remarcabile de pe Trotuș, un prieten din copilărie, Gigi Vasilescu, deja angajat ca operator (ceva superior muncitorului, credeam eu) , mi-a ațâțat și mai mult curiozitatea spunându-mi: „ lasă că ai să vezi singur, o să-ți placă!”. O fotografie apărută în „Scânteia tineretului” înfățișa frontispiciul cu mozaic al unui nou cinematograf, „Oituz”, în spatele căruia se vedeau două blocuri interminabile, ceea ce mă mai consola de pierderea suferită la repartiție.

Veni și ziua de asalt. La 1 septembrie 1970, schimbai trenul la Adjud și, cu o ultimă lacrimă în ochi pentru paradisul pierdut (menționez că nu văzusem Adjudul, dar mulțimea trenurilor, forfota din gară îmi sugera un oraș important), intram pe Valea Trotușului.

Primul lucru care mi-a plăcut la Onești a fost gara (nouă) pe care am comparat-o imediat cu cea din Predeal, găsind-o mult mai frumoasă, clădire aproape imponderabilă de sticlă și beton, strălucind de curățenie, cu mobilier nou și comod în sălile de așteptare de la etaj, cu funcționari amabili care mi-au oferit prompt informații. Și am pornit aventura, trecând peste Cașin în căutarea Școlii generale 3. Eram impresionat de lărgimea bulevardelor, de albeața blocurilor, dar mai ales de abundența spațiilor verzi și de curățenia impecabilă a trotuarelor. M-am oprit la un magazin „La Dogaru”, cum mi-a fost recomandat (astăzi Banca „Carpatica”) unde se putea lua un mic dejun, kefir și gogoși la un preț acceptabil. Trecusem pe lângă Școala generală 9 (astăzi Colegiul „Nadia Comăneci”) și îmi închipuiam cu entuziasm unde s-ar situa școala cu numărul 3. Am urcat Oituzul, am remarcat în stânga Liceul teoretic nr.1, dar ajungând la Restaurantul „Brașov” am rămas total descumpănit: „marele” oraș se termina brusc, în dreapta un sat dominat de o biserică, în stânga dealuri pustii având în creștet un castel de apă, jos nesfârșite lanuri de porumb. M-am întors spre oraș neputându-mi domoli surprizele provocate de cele mai neașteptate contraste. Maiestosul Hotel „Trotuș” ridicându-și spre cer într-o splendidă lumină de toamnă timpurie, cele 8 niveluri era secondat de clădirea impozantă a Casei de Cultură, dar bulevardul cu patru benzi se oprea brusc, halucinant, urma ceva pietriș apoi porumb și iar porumb. Cel puțin un bloc impresionant (Libertății 15) era cu totul rătăcit în invaziva cultură. Întorcându-mi ochii de la modernismul arhitectonic, dădui de un dâmb („corabia” de astăzi) de pe care se vedeau câteva blocuri mici, pătrate, un acoperiș de școală (nu era cea căutată) și o piață nenorocită cu tarabe de tablă ruginită. Am coborât pe Republicii, întors la civilizația orașului cu trotuate impecabile mărginite de trandafiri și stâlpi subțiri aerieni (alimentarea electrică se făcea prin subteran) purtători de grațioase aripi cu neoane.

Am intrat la Școala generală 1, căci unde altundeva puteam să-mi clarific, parțial măcar, această învălmășeală de impresii? În cancelarie m-am interesat de profesorii de română și domnii Mitică Dăscălescu (nu mi-am putut stăpâni un zâmbet receptând acest nume curat caragialian) și Vasile Alupei, unul foarte dinamic și locvace, altul retractil și taciturn nu m-au putut lămuri. Nici domnii de matematică, Racoviță și Palaghiță nu știau de existența școlii fantomă. Un domn bătrân cât lumea, profesor de muzică, dirijorul orchestrei de mandolină de la Casa Pionierilor, bănuia că respectiva instituție ar putea fi în TCR. Întrebând ce înseamnă TCR, am primit, într-un hohot de râs general, răspunsul: „Tot ce-i rău!”, iar un glas de bas a pus capacul: „Șerpărie!”. Umilit abia percepând indicațiile traseistice, am ieșit în stația de la „Sfat” (Primăria veche) cu gând să iau autobuzul. Erau două linii care mă interesau: Hotel (stația actuală de taxi) – Gară, cu rondul obligatoriu – Mărășești – TCR, la „fără 10” și Satul catolic – Oituz – Gară – TCR la „și 20”. Două lucruri bune : autobuzele circulau cu precizie de ceasornic; biletul era foarte ieftin, 50 de bani, în oraș, un leu, doi, în afară.

Am rugat casiera să mă anunțe când ajungem, ea mi-a spus să n-am nici o grijă, este capăt de traseu. Pe măsură ce înaintam, perspectivele deveneau tot mai sumbre. Lăsasem în urmă blocurile și intrasem pe Mărășești, șosea mărginită de case la început mai arătoase, apoi din ce în ce mai modeste. La un moment dat, autobuzul o coti la stânga, din nou printr-un nesuferit lan de porumb. Îmi simțeam inima intonând un imn cu „Adjudule, Adjudule!” ca plângerea biblică a lui Ieremia după țara pierdută. Îmi aminteam, cu un acut sentiment de vinovăție, cum am râs de tata care voia să aranjeze obținerea unui post la școala de pe Dealul Trestienei, un cartier al târgului natal. Ne-am oprit la un canton de cale ferată (unde se ridică astăzi trufașa Pasarelă 1). Am așteptat îndelung până ce un ceferist marcat de o lene tipic moldovenească a binevoit să ridice bariera. În liniștea autobuzului oprit, golit aproape de pasageri, a răsunat vocea mea „Unde mergem, doamnă?”, cu rezonanțe de tragedie antică, de parcă aș fi rostit „Quo vadis, Domine?”. Casiera m-a privit cu un amestec de milă și ironie, apoi m-a încurajat promițându-mi că nu mai aveam mult de mers. Ascultându-i vorbele, autobuzul a luat-o la stânga, pe o stradă (Cauciucului) paralelă cu calea ferată. Niște vilișoare cochete, cu etaj și înconjurate de grădini bine îngrijite, o alimentară, o frizerie în piațeta capăt de linie, mai încolo o farmacie au avut darul de a mă liniști cumva. Dar impresia cea mai benefică mi-a făcut-o școala, o clădire nouă cu spații interioare lumioase și extrem de curate. Mobilierul, tablele, amenajarea și ornarea încântau ochiul și sufletul. Ultimul moft după Adjud s-a evaporat.

Directorul, Ștefan Busuioc, profesor de istorie, fiind plecat la examenul de grad, oficiile de gazdă le făcea adjunctul, Gheorghe Mănăilă, profesor de educație fizică, un tânăr chipeș, cu părul șaten frumos ondulat, cu o voce plăcută și politicoasă, care prin ea însăși te făcea să te simți bine. Am reținut figura serioasă a învățătorului Gheorghe Ghioc și armata de învățătoare cu nume banale: Maria Olteanu, Ioana Ocneanu, Elena Nedelcu, Florica Anton, Maria Teodorescu dar și Crucița Cucu. Printre profesori se numărau Elisabeta Bizim, matematică, o olteancă aprigă pe care era bine să n-o stârnești, căsătorită cu un inginer cu funcție mare la Termo, Irina Paler, o frumusețe de tip elin, și ea căsătorită cu un inginer, Viorel Paler, Maria Macovețchi, foarte diplomată și gata oricând să ofere un sfat; ea era soția unui medic veterinar, Ion Cârloanță, fizică și chimie, un tinerel slăbuț cu părul negru întradevăr cârlionțat, căsătorit cu o doamnă care nu avea o funcție mare, dar figura printre cele mai frumoase femei din oraș, Maria Dospinescu, limba rusă, pendulând între glumă și seriozitate. Povestindu-mi recentele peripeții, am aflat și ordinea școlilor: nr.1 în centru, director Popa Jenică, nr.2 la Slobozia, director Paliuc, nr.3 în TCR, nr.4 la Borzești, director Partenie Crăsneanu, nr.5 la Piață, directoare Lucia Grigorescu, nr.6 în Satul Catolic, director Popa Iulian, nr.7 și 8 nu existau (încă), nr.9 pe Bulevardul Oituz, director Platon și nr. 10 lângă Hotel, clădirea pe atunci în curs de finisare.

Cineva m-a întrebat dacă sunt titular și eu declarând că nu știu, mi s-a explicat că există în sistem titulari și suplinitori. Suplinitorii erau cei mai amărâți dintre profesori deoarece în fiecare an trebuiau să se milogească pe la Inspectoratul Școlar Județean pentru o catedră. Eram titular, asta însemna, îmi explică învățătorul Ghioc, că, dacă n-am să fac vreo prostie aveam asigurat postul până la adânci bătrânețe, adică până la pensie. Naiv am întrebat cât aș avea până la pensie, ceea ce stârni o veselie de nedescris. Totuși, unul dintre profesori, luând o mină serioasă, făcu un calcul: mai aveam 42 de ani de serviciu. Mi se părea o veșnicie. Salariul de încadrare era bun, 1.280 lei (256 $), primeam și o primă de instalare echivalentă cu un salariu.

Cea mai bucuroasă în acestă mică și plăcută societate era o profesoară de limba română, Maria Hulub, femeie mărunțică, delicată, foarte comunicativă, fumând țigară de la țigară. Tocmai fusese transferată la Școala 9, ea însăși transferată într-o clădire nouă, la doi pași de casa doamnei. După ce-și luă la revedere, cum e bunul obicei între români, începu bârfa. Aflai că e căsătorită cu un celebru profesor de istorie de la Liceul teoretic nr.1, un ins foarte inteligent și informat, dar în același timp pus pe glume, uneori cam deocheate, mare amator de petreceri bahice. Se povestiră câteva anecdote care circulau pe seama lui. Era foarte iubit de copii acest Georgică Hulub. Sora lui, profesoară de limba română, era și ea o figură memorabilă prin modul de adresare neaoș împănat cu o rostire moldovenească risipitoare de pitoresc. Se remarca și printr-o capacitate empatică deosebită, ceea ce trezea multă simpatie, mai ales printre elevii de la seral. Erau amândoi de undeva din nordul Moldovei (Dumbrăveni, județul Botoșani). Iată că eram și nu eram în Moldova aici, la Onești, orașul cu o multitudine de variante în rostire. Oricum lumea se dovedea mică, deoarece doamna secretară Nica mă informă că voi fi coleg cu profesorul de istorie Matei Rădulea pe care-l știam din studenție, un tip cu o memorie formidabilă și un deosebit dar al conversației. În oraș mai era repartizată și Matei Viorica, absolventă tot la Iași, specialitatea engleză (viitoarea doamnă Zarzu), o fată subțirică, delicată, de o modestie exemplară.

Toate bune și frumoase până când cineva mă întrebă unde am să locuiesc. Știind că în târgul nostru, la Dorohoi, profesorii nou veniți erau primiți cu tot dichisul, asigurându-li-se masă și casă, nici nu-mi puneam problema. M-a scos din încurcătură o tânără suplă de tot, „scândurică”, purtătoarea unui cap mic, și acela tuns scurt, dar luminat de doi ochi inteligenți și prietenoși. Era Horvath Maria Magdalena, absolventă la Târgu Mureș, profesoară de muzică, proaspăt repartizată. Ea luase deja legătura cu tovarășul Păun de la IGO (Întreprinderea de Gospodărire Orășănească, aflată lângă așezământul catolic „Buna Vestire” de astăzi, pe Mărășești) și obținuse un loc la Blocul Tineretului. Erau acolo camere de o singură persoană, bine mobilate, cu chiuvetă, oglindă, lenjerie și curățenie asigurate, cu locatari de calitate, ingineri, profesori, educatoare, asistente medicale. Așa arăta „Evazatul”. Tovarășul Păun m-a studiat atent, am înțeles imediat de ce, pentru că mi-a dat o repartiție tot la un Bloc al Tineretului, dar pe Aleea Viorelelor, în spatele Cofetăriei „Crinul” (azi magazinul Leonardo). Semăna cu un cămin studențesc ceva mai degradat. Partea stângă a portalului era rezervată băieților, cealaltă fetelor. Accesul nu era însă restricționat, așa că l-am găsit pe viitorul meu coleg de cameră, inginerul Pamfil, într-o tandră convorbire cu nostimă asistentă medicală. Camerele erau de 3 paturi, câteva de două paturi, lenjeria și curățenia erau asigurate de către tanti Roza, o femeie voinică din Satul Catolic, ordinea era instituită de doi administratori, Barbu și Pătrașcu, nelipsiți aproape de la post. Locatarii erau de toată mâna: muncitori, elevi la Școala de maiștri, ingineri și profesori stagiari.

Începeam astfel o imprevizibilă existență de câteva decenii la Onești.

Scrie un comentariu

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Subscribe  
Primește notificări pentru

Documentele (foto, video, PDF) pot fi trimise pe adresa: [email protected] / Pentru transmitere mesaj și contact telefonic, completați formularul: