Amintiri în foileton

ing. Traian MIHAI

Episodul 1

Am terminat cursurile Facultății de Chimie a Universității „Al. Ioan Cuza” din Iași, promoția 1960, exact la 100 de ani de la înființarea universității ieșene, prima Universitate din România.

Imediat după suținerea examenului de stat și a proiectului de diplomă (n.r. licența și masterul de azi), am fost chemat, împreună cu alți colegi la decanatul facultății pentru „comunicări importante”. Comunicatul a constat într-o întâlnire cu inginerul Corbu Emilian, de la C.C.S.O. (Combinatul de Cauciuc Sintetic Onești). Dumnealui, ne-a comunicat că are împuternicirea Ministerului  Învățământului pentru angajare directă a unor absolvenți necesari Combinatului care atunci era în construcție. Dumnealui ne-a comunicat că a avut acces la situația noastră de studenți și a făcut o alegere pentru a purta discuții cu cei selectați. La vârsta la care sunt acum nu mai este cazul să mă ascund și am să spun că de fapt, deoarece că am fost un student conștiincios și cu rezultate bune, inclusiv la examenul de stat, doream să rămân în învățământul superior, dar mi s-a comunicat că nu îndeplinesc condițiile necesare pentru această carieră, eu neavând „origine socială sănătoasă”.

Am primit repartiția, în baza căreia urma să mă prezint în același an, pe 10 august 1960, la sediul C.C.S.O. pentru angajare. Cum am fost crescut într-o familie în care am primit o educație în spiritul ordinei, discipinei și punctualității, tatăl meu fiind militar de carieră, în dimineața zilei de 10 august la ora 6, cu un tren Adjud-Ciceu, am coborât în stația Onești. Am fost singurul călător care a coborât în această gară. Toți ceilalți au coborat la Gara Borzești și cei mai mulți la Halta Borzești (n.r. gări de tranzit ale navetiștilor de pe platforma industrială). Ajuns la gară am predat geamantanul la bagaje de mână și m-am dus la biroul de mișcare să întreb cum pot ajunge la C.C.S.O. Binevoitor, impegatul mi-a explicat și în aproximativ 30 de minute am ajuns la BARACĂ (era sediul conducerii combinatului). Aici m-am prezentat la serviciul de cadre și în scurt timp mi s-a dat o fișă de angajare și o fișă medicală. În câteva zile am fost angajat și repartizat conform cererii ing. Corbu la sectia IPB (izopropilbenzen instalatia I-14).

De aici mi-am început cariera în C.C.S.O. Pentru început am fost delegat la Rafinăria Vega Ploiești pentru a mă ocupa de instruirea operatorilor ce erau  în „acomodare” la această întreprindere.

Activitatea mea la Secția IPB cât și în Combinat, într-un viitor mesaj.

 

Episodul 2

La aproximativ o săptămână, șeful meu inginerul Corbu, mi-a înmânat o delegație la Rafinăria Vega Ploiești, cu scopul de a coordona activitatea unei grupe însemnate de salariați ai CCSO.

Trebuie să precizez că în acele timpuri, conform reformei învățământului din anul 1948, au fost înființate înafară de liceele teoretice, liceele pedagogice, și așa numitele școli profesionale, pe diverse profile. Între aceste școli profesionale erau puține cele pentru muncitorii din industria chimică, cele existente erau în zone în care se aflau întreprinderi chimice sau petroliere. Cum în CCSO erau necesari mulți operatori chimiști s-a găsit soluția angajării absolvenților școlilor profesionale cu profil mecanic, ei, trebuind să fie recalificați. Eu avem rolul să mă ocup de instruirea lor ca operatori chimiști .După un an de zile am fost rechemat la Onești împreună cu noii operatori chimiști.

Întrucât lucrarile de montaj erau înaintate am fost deja organizați pe schimburi  și ne-am început activitatea de verificare a utilajelor, etanșări de conducte în vederea pornirii instalațiilor. Precizez că și aici înafară de activitatea de bază în cadrul instalațiilor erau ținute cursuri de calificare. Activitatea  în această direcție a fost desfășurată până în luna aprilie a anului 1962, hotărârea a fost luată avându-se în vedere  apropierea iernii și venirea specialiștilor sovietici.

Episodul 3

Trebuie să precizez că în anii 1960-1965 în oraș existau puține magazine de unde să poți găsi  în special obiecte necesare în locuință și mă refer la electrocasnice, telvizoare etc. Exista un magazin Alimentar cu autoservire în blocul in care se află acum restaurantul Michele (cel de sus), sala din dreapta . În sala din stânga era un aprozar, în partea exterioară,  unde acuma este bufetul Protocol, era o măcelarie, în blocul în care acum se află magazinul Fero-Metal, în dreapta, puteai cumpăra frigidere Fram, extrem de ineficiente energetic, comparativ cu zilele noastre, aragaze și butelii, care se vindeau în baza unei repartiții eliberate de serviciul social al combinatului, cu aprobarea sindicatului. În locul unde se află acum BRD era o cârciuma intitulată Coșna, care în zilele de salariu avea un dever bun! Actualul bulevard Oituz, de la BRD până la podul de peste Cașin, era mărginit de casele vechi ale foștilor locuitori mai bogați ai vechiului Onești. Locul în care acum este Biblioteca și Primăria nouă era viran. Pe locul unde acum se află blocul glisant din spatele Magazinului universal era o sală modestă pentru spectacole. În spatele primului bloc glisant construit in Onești exista o moară construită în anul 1842. Scria cu litere mari pe frontispiciul ei, „moara ce a fost dărâmată pentru a se construi primul bloc glisant”.

Cum biserica Sf.Nicolae a fost construită în anul 1848, fiind declarată monument itoric, tot așa de bine trebuia declarată și moara monument istoric.

Episodul 4

Primele instalații pornite în Combinatul de Cauciuc au fost instalațiile pentru prepararea izopropilbenzenului, materie primă pentru fabricarea fenolului și a alfametil stirenului. Datorită pregătirii cu mare atenție a instalațiilor, pornirea nu a creat probleme grele. În scurt timp instalațiile au ajuns la parametrii și am început să stocăm materie primă pentru pornirea instalațiilor de fabricare a fenolului, acetonei și alfametilstirenului.

De ajutor la pornire ne-au fost colegii care au avut un stagiu de pregătire la instalații similare din URSS și a specialiștilor sovietici care ne-au acompaniat la pornire. Pe mine m-a impresionat inginerul, alături de care am făcut practica de acomodare  în URSS, Komlev, tătar de origine, om pașnic, prietenos și cu multe cunostințe teoretice dar mai ales practice. Personal îl priveam cu simpatie și când se adresa personalului feminin din instalații pe numele lor mic, de multe ori unora rusificându-le numele. De exemplu soției mele, pe nume Olga, el i se adresa cu apelativul Olia. Pe bărbați ne numea dupa numele noastre romanești. Șeful lui, pe nume Cemadanov, ne amuza deoarece ceaiul lui de dimineață era o jumatate de litru de vodca sau în lipsa se mulțumea și cu o țuică românească a cărei denumire n-o mai rețin, de fapt nici nu ma preocupa. Cu toate acestea era și el un meseriaș bun, dar spre deosebire de Komlev evita discuțiile cu personalul feminin.

Bineînțeles mulți dintre noi vorbeam rusește fiindcă în acel timp limba rusă se preda din clasa a 4-a primară, cum i se spunea pe atunci. Deci  limba rusă se învăța în școala primară de 7 clase, deci patru ani, urma 3 sau patru ani de limbă rusă în liceu. Eu am fost în prima serie care a terminat liceul teoretic cu 10 clase (copiii mei când au aflat s-au amuzat că eu nu am decât treapta I-a), a mai urmat o serie cu 10 clase după care s-a trecut la învățământul de 11 clase). La asta se adăugau cele 6 luni când unii dintre noi au făcut practica de acomodare în URSS.

Episodul 5

Pentru că veni vorba de învățământ. În anii ‘45-‘60 ai secolului … trecut era organizat în modul urmator:

cursul primar, clasele 1-4, era obligatoriu pentru toți copii, din anul 1948 invatamantul primar s-a extins la 7 clase. După absolvirea celor 7 clase absolvenții puteau să se înscrie la școli profesionale de 3 ani. Acestea erau mai ales profilate pe pregătirea de mecanici, sudori, muncitori în metalurgie-siderurgie. La terminarea celor 3 ani de școală profesională, absovenții aveau un act care atesta că poate fi angajat ca muncitor califica. Cunosc foarte mulți foști elevi de la școlile  profesionale care au ajuns muncitori cu înalta calificare. De prin anii 1951-1952 s-a creat posibilitatea pentru absolvenții școlilor profesionale să se înscrie la cursurile serale ale liceelor. Cum în acele vremuri liceele erau puține ca număr și solicitările erau mari, nu toți absolvenții se puteau înscrie la acele licee serale. Existau licee, dar acestea erau puține. De exemplu în Onești, în anul 1960, era un singur liceu care acum poartă numele de Colegiul “Grigore C. Moisil”. Mai exista un liceu în Tg.Ocna. Liceele pe atunci erau în majoritate licee teoretice destinate celor care doreau să urmeze cursurile unei facultăți. Mai erau așa numitele licee de Arte și Meserii și licee pedagogice, absolvenții acestor licee la absolvire aveau calificarea de învățători sau educatori. Absovenții acestor licee, indiferent de profil, aveau dreptul să opteze, dacă reușeau la examenul de admitere să urmeze cursurile unei facultăți. Examenele de admitere erau extrem de severe și constau din doua probe distincte: examen scris obligatoriu la limba română și după profil la matematică, literatură, istorie etc. În mod obligatoriu la toate facultățile era examenul oral la limba rusă. Un avantaj îl aveau absolvenții de liceu care aveau mediile maxime,10 la toate materiile, pe toți anii de studiu începând cu clasa I-a.Eu am susținut examenul de admitere în anul 1955. La facultatea de chimie a Universității “Al.Ioan Cuza” erau repartizate 60 de locuri,iar candidații erau 350. Din acele 60 de locuri 10 au fost ocupate fără examen de admitere de cei cu mediile de 10. Din cele 50 de locuri rămase, patru locuri au fost repartizate pentru patru cetățeni străini, concret era vorba de 4  fete, fiice ale emigranților greci. În mod cert pe atunci nu se cunoștea metoda pilelor la examene. Mai precizez că începând cu clasa a 5-a și până în ultima clasă de liceu, la sfârșit de an era obligatoriu examen oral la :matematica, fizica, limba română. Severitatea era maximă și puțini erau cei care reușeau să aibă media maximă generală de 10 care să-ți dea dreptul să-ți alegi facultatea pe care doreai s-o urmezi fără examen de admitere. În episodul urmator voi vorbi de anii de studenție ca studiu, viață, preocupări și de ce nu și realizări.

Episodul 6

Înainte de a-mi realiza promisiunea din episodul anterior, cu privire la viața studențească, voi schița în câteva rânduri ce preocupări aveau tinerii angajați la CCSO și nu numai.

Posibilități de a petrece timpul liber în acele vremuri în Onești erau puține. Interesante erau excursiile la Slănic Moldova în zilele de duminică. Urcai în trenul de Ciceu dimineața, ajungeai la gara Salina din Tg.Ocna și de aici cu autobuzele, care erau prezente în apropierea gării la absolut toate trenurile, eram preluați toți cei care veneam pentru stațiune la odihnă sau tratament. În stațiune mergeai în zona izvoarelor unde puteai să iei apa minerală, prescrisă de medici, la orice oră. Acum, am constatat cu câteva zile în urmă, aceste izvoare nu mai au apă (n.r. accesul este blocat în urma unei revendicări ce trebuie soluționată în instanță), se pare datorită unor neînțelegeri între oamenii politici locuitori ai stațiunii, a celor de la Bacău și s-ar putea și din București. Cei care suportă consecințele suntem noi, cei care vizităm stațiunea.

În stațiune exista un club unde puteai juca șah, table, etc. Îmi amintesc ascensiunile la cele 300 de scări și o ascensiune făcută într-un concediu pe Nemira cu sosire la Sălătruc, destul de grea a fost ascensiunea.

În Onești mai veneau la vechea Casă de Cultură colective de actori de la teatrele din țară, în special de la Iași și București. Spectacolele aveau loc în sala Casei de Cultură vechi, care era insuficientă pentru numărul de spectatori din care unii nu posedau un nivel de cultură corespunzător și prin observațiile spuse cu voce tare cam perturbau spectacolele.

Pentru că eram dornici ca vara să putem înota, Comitetul UTM Onești a hotărât într-o vară (probabil în anul 1962), ca prin muncă voluntară să barăm cursul râului Cașin cu un dig din pietre, lucru ce s-a realizat repede, dar tot repede cei care ne-au chemat la această acțiune s-au convins că a fost o acțiune inutilă fiindcă după o ploaie digul construit a fost luat de apele umflate, așa că până la urmă mai toți mergeam pe râu în sus, în apropierea cătunului Conți, unde era un loc mai adânc denumit de noi Acapulco, mă rog tinerii de atunci aveau și simțul umorului.

Simț al umorului l-au dovedit tinerii și atunci când, pe malul Cașinului în zona fostului bazar a fost amenajată o grădină de vară. Numele acestei grădini nu cred că se cunoștea atunci, fiindcă instantaneu a fost denumită “Vraja Cașinului” sau mai simplu “Vraja”.

În acele timpuri majoritatea locuitorilor din Onești erau tineri, media de vârstă atunci era cam de 26-27 de ani. Oamenii în vârstă erau rari, toți eram tineri.

Se mai organizau mici petreceri prin apartamente. Îmi amintesc că odată, la o asemenea petrecere, au fost invitați și niște tineri, dintre specialiștii sovietici, dar șeful lor Serghei Ivanovici aflând a cerut o mașină de la combinat și cu un „zamestitel”(locțiitor al său) a venit, i-au luat și bineînțeles că deși petrecerea a continuat atmosfera n-a fost prea plăcută. Mai rău a fost a doua zi când tovarașul secretar de partid împreuna cu tov. Serghei Ivanovici au făcut o anchetă severă, dar despre asta poate într-un episod viitor.

Intermezzo:

Deși conținutul acestui episod era altul, acum, profund impresionat de decesul Maiestății sale Regele Mihai, îmi permit să înșir câteva amintiri de la acel fatidic 30 decembrie 1947.

La acea dată  aveam 10 ani impliniți și eram în clasa a treia. În acel timp fiind doar cățiva ani de la terminarea războiului erau oameni care scăpaseră de epidemia de tifos exantematic și febră tifoidă din anii 1945-1946, epidemie care în zona în care traiam (judetul Suceava) a dus la moartea multor oameni in special copii. După această epidemie ingrozitoare a urmat o puternică epidemie de TBC. În această împrejurare conduceam pe ultimul drum o fată de aceeași vârstă cu mine care s-a stins bolnavă de TBC. La înmormântare oamenii maturi discutau despre abdicarea Regelui și toți erau ingroziți și foarte îngrijorați. Mai târziu am aflat că în București au fost totuși oameni care au dansat și și-au manifestat bucuria determinată de abdicarea regelui.

Dacă până atunci la prima oră intonam imnul “Traiasca Regele” și apoi rosteam rugăciunea “Tatăl nostru”, începând cu luna ianuarie, dupa vacanța de iarnă, imnul și rugăciunea nu mai erau rostite. Tot de atunci a fost eliminată și ora săptămânală de religie. A început să ni se interzică frecventarea slujbelor religioase.

Episodul 7

În anii ‘50-‘60 ai secolului trecut numărul liceelor era mic față de creșterea natalității. Cei care terminau cursurile liceelor, în marea lor majoritate, se prezentau la concursurile de admitere în facultăți. Cele mai solicitate facultăți, după numarul de candidați, erau cele care pregăteau specialiști în medicină și facultățile de inginerie. Examenele erau extrem de severe și constau din probe scrise specifice fiecărei specialități, obligatoriu la limba română. Urma apoi examenul oral ce consta în examene la matematică, la facultățile tehnice, și un obiect ce avea legătură cu pregatirea pentru care opta candidatul și bineințeles, obligatoriu pentru toți, limba rusă. Nota bene, limba rusă era examen obligatoriu și la admitere la facultatea de filologie secțiile pentru limba engleză, franceză, etc. Concursul de admitere era foarte sever și cazurile de fraudare a concursurilor erau practic excluse.

Dat fiind faptul că nivelul de trai din acele timpuri era extrem de redus multe din mărfurile alimentare cât și cele pentru îmbrăcăminte erau relativ scumpe și raționalizate. Existau cartele pentru ulei, zahăr și pâine. Fiecare membru de familie, a celor care erau salariați la stat, primeau pe cartele diferite cantități de alimente. Exemplu: cei care prestau munca ușoară aveau 350 de grame de pâine pe zi, copiii 250 de grame, mama copiilor dacă nu era salariată primea  primea 200 de grame. Abia după anul 1956 s-au desființat cartelele de alimente dar nu și cele pentru îmbrăcăminte. De precizat că agricultorii cu gospodării personale sau cei din CAP-uri (Cooperative Agricole de Producție) nu aveau dreptul la cartele. Salariul unui muncitor la o fabrică de textile, încălțăminte era cam de 6-700 de lei.

În această situație statul de atunci, pentru fiii celor care reușeau la facultate și aveau medii semestriale de minim 8, oferea o bursă care se cifra la 300 de lei, contravaloarea a trei mese zilnic plus cazarea în cămin. Fiecare bursier mai primea o sumă de 30 de lei lunar, în numerar, iar cei care aveau media maximă primeau suplimentar încă 50 de lei lunar. Examenele erau semestriale și nepromovarea pentru bursieri însemna pierderea bursei, un motiv foarte serios pentru promovarea examenelor cu rezultate bune.

Nu se admitea frecventarea cursurilor a două sau mai multor facultăți deodata. După absolvirea cursurilor unei facultăți primeai o repartiție în funcție de rezultatele anuale și a proiectului de diplomă. Prezentarea la locul de muncă repartizat era obligatorie, diploma de absolvire o primeai după un an de zile în baza adeverinței semnate de conducerea instituției (fabricii) la care ai fost repartizat, care certifica că te-ai prezentat la locul de muncă. După primirea diplomei puteai să dai concurs la un alt loc de muncă. De asemeni puteai să urmezi cusurile altei facultăți la așa numita „fără frecvență” sau la zi dar în această situație nu aveai dreptul la bursă.

Și eu, după terminarea studiilor, am primit repartiție la Combinatul de Cauciuc Sintetic și Produse Petrochimice cunoscut, pe scurt, Cauciuc.

Marea majoritate a colegilor veniți din alte zone ale țării au rămas aici, ani mulți, unii până au ieșit la pensie. Repartiția la acest combinat era o repartiție bună. Salariile erau mari iar posibilitatea de a obține un apartament, dacă erai căsătorit, sau o garsonieră era destul de rapidă.

În anii 1956-1963 se putea ocupa o garsonieră în Blocul Tineretului (n.r. blocul Q1, Aleea Viorelelor) și atunci, a obține un loc în acest bloc, era o mare reușită. Garsonierele erau locuite de o persoană sau două, erau complet mobilate și dotate cu cazarmament (n.r. totalitatea efectelor de pat: saltea, pernă, pătură, cearșaf etc.)

Lenjeria de pat era schimbată în regim hotelier, curățenia în garsoniere era efectuată de persoane special angajate. În acest bloc puteai lua masa de prânz sau cina servite de personal calificat și în încăperi sistem restaurant.

Sigur în aceste condiții, față de alte locuri de muncă din țară, pentru chimiști, situația era excepțională. Pretenția conducerii era ca cei repartizați să se integreze în colectiv și să-și aducă contribuția la buna activitate a combinatului care în acei ani era în plină dezvoltare.

 

Scrie un comentariu

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Subscribe  
Primește notificări pentru

Documentele (foto, video, PDF) pot fi trimise pe adresa: lilibalcanasu@onestipedia.ro / Pentru transmitere mesaj și contact telefonic, completați formularul: