Amintiri

Amintirile sunt parte din existența noastră și de cele mai multe ori motorul parcursului nostru viitor, mai ales când ele îți trezesc mândrie și speranță.
Amintirile unei comunități, răscolite și dezvăluite sunt un mesaj către tânăra generație și o necesitate pentru statutul și dezvoltarea acesteia. Cu atât mai mult cu cât acestea vorbesc despre ORAȘUL NOSTRU născut prin munca și entuziasmul unei comunități de oameni inteligenți, tineri dar mai ales ONEȘTI.
Despre perioada 1953-1989 vom vorbi …

Dizidența oneșteană

Laurențiu DIVILE

Tinerețea unora dintre noi a fost liniștită dar mai ales protejată prin grija adulților protectori din viața noastră. Au fost și oameni care și-au asumat cu mult curaj dreptul la opinie suportând opresiunea unui sistem care prin modelarea „omului de tip nou” reușea să distrugă demnitatea umană. Pe cât a fost de mare entuziasmul celor care și-au dorit construirea unei vieți bune într-un oraș tânăr pe atât de „vigilent” a fost partidul (PCR) și sistemul său opresiv. Dl Laurențiu Divile prin dizidența asumată în anii comunismului va face parte din cartea de istorie oneșteană.

Mă emoționează dorința dumnealui de a fi prezent în Amintirile acestui site cu câteva perioade din viața sa, perioade pline de mâhnire, deziluzii și necazuri care i-au marcatat existența oneșteană. Amintiri regăsite în documentele Securității comuniste dar și povestite în câteva articole post decembriste (1989).

Este normal și de luat aminte, ca și aceste frânturi de viață să fie aduse în atenția publicului spre a reflecta și a sta „de pază”, cu discernământ pentru a nu se mai repeta în nici un context socio politic iar libertatea de exprimare să stea la baza libertății individuale!

„O luptă-i viața; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.”

Amintiri din fotografiile mele

Ruxandra Sucevianu

24 martie 1968, o zi frumoasă de primăvară ce te-ndeamnă la activitate, legată de acest anotimp. În fața spitalului, la amenajarea spațiului verde un grup din personalul spitalului la terminarea muncii patriotice – au pozat fiecare cum a putut, dar nu și cum au muncit.

Eu am pozat întocmai, fără vreun instrument. Nu vroiam să mă fac de râs că nu-l țin cum trebuie, deși poate mă pricep mai mult ca, colega mea Ica (din stânga) și ca, colegul meu Mircea – singurul bărbat din acest grup care-s foarte activi, dealtfel.

 

26 octombrie 1968 – La cules de porumb „munci extraprofesionale” a spitalului: dr. Georgescu (cardiologie) (cel culcat). De la stânga la dreapta:

Nelu Bucătaru (laborator), Rodica Balcu (laborator) dr. Speranția Dorin (laborator)

Rândul 2: Lazăr Neculai (laborator), Popescu Octavian (asistent sef laborator), Mioara Sima (laborator)

Rând 3: Grigore Ica, Kesaris Satiris (laborator), Rica Gradpă (TBC)

19 august 1978 – „Mulțumim pentru masă, a fost bună ! Acum mai merge să zâmbim!

„Eu sunt gata, am terminat

Pare-a zice Maricela

Pot spune m-am săturat

De aceea-s veselă”

Amintiri în foileton

ing. Traian MIHAI

Episodul 1

Am terminat cursurile Facultății de Chimie a Universității „Al. Ioan Cuza” din Iași, promoția 1960, exact la 100 de ani de la înființarea universității ieșene, prima Universitate din România.

Imediat după suținerea examenului de stat și a proiectului de diplomă (n.r. licența și masterul de azi), am fost chemat, împreună cu alți colegi la decanatul facultății pentru „comunicări importante”. Comunicatul a constat într-o întâlnire cu inginerul Corbu Emilian, de la C.C.S.O. (Combinatul de Cauciuc Sintetic Onești). Dumnealui, ne-a comunicat că are împuternicirea Ministerului  Învățământului pentru angajare directă a unor absolvenți necesari Combinatului care atunci era în construcție. Dumnealui ne-a comunicat că a avut acces la situația noastră de studenți și a făcut o alegere pentru a purta discuții cu cei selectați. La vârsta la care sunt acum nu mai este cazul să mă ascund și am să spun că de fapt, deoarece că am fost un student conștiincios și cu rezultate bune, inclusiv la examenul de stat, doream să rămân în învățământul superior, dar mi s-a comunicat că nu îndeplinesc condițiile necesare pentru această carieră, eu neavând „origine socială sănătoasă”.

Am primit repartiția, în baza căreia urma să mă prezint în același an, pe 10 august 1960, la sediul C.C.S.O. pentru angajare. Cum am fost crescut într-o familie în care am primit o educație în spiritul ordinei, discipinei și punctualității, tatăl meu fiind militar de carieră, în dimineața zilei de 10 august la ora 6, cu un tren Adjud-Ciceu, am coborât în stația Onești. Am fost singurul călător care a coborât în această gară. Toți ceilalți au coborat la Gara Borzești și cei mai mulți la Halta Borzești (n.r. gări de tranzit ale navetiștilor de pe platforma industrială). Ajuns la gară am predat geamantanul la bagaje de mână și m-am dus la biroul de mișcare să întreb cum pot ajunge la C.C.S.O. Binevoitor, impegatul mi-a explicat și în aproximativ 30 de minute am ajuns la BARACĂ (era sediul conducerii combinatului). Aici m-am prezentat la serviciul de cadre și în scurt timp mi s-a dat o fișă de angajare și o fișă medicală. În câteva zile am fost angajat și repartizat conform cererii ing. Corbu la sectia IPB (izopropilbenzen instalatia I-14).

De aici mi-am început cariera în C.C.S.O. Pentru început am fost delegat la Rafinăria Vega Ploiești pentru a mă ocupa de instruirea operatorilor ce erau  în „acomodare” la această întreprindere.

Activitatea mea la Secția IPB cât și în Combinat, într-un viitor mesaj.

 

Episodul 2

La aproximativ o săptămână, șeful meu inginerul Corbu, mi-a înmânat o delegație la Rafinăria Vega Ploiești, cu scopul de a coordona activitatea unei grupe însemnate de salariați ai CCSO.

Trebuie să precizez că în acele timpuri, conform reformei învățământului din anul 1948, au fost înființate înafară de liceele teoretice, liceele pedagogice, și așa numitele școli profesionale, pe diverse profile. Între aceste școli profesionale erau puține cele pentru muncitorii din industria chimică, cele existente erau în zone în care se aflau întreprinderi chimice sau petroliere. Cum în CCSO erau necesari mulți operatori chimiști s-a găsit soluția angajării absolvenților școlilor profesionale cu profil mecanic, ei, trebuind să fie recalificați. Eu avem rolul să mă ocup de instruirea lor ca operatori chimiști .După un an de zile am fost rechemat la Onești împreună cu noii operatori chimiști.

Întrucât lucrarile de montaj erau înaintate am fost deja organizați pe schimburi  și ne-am început activitatea de verificare a utilajelor, etanșări de conducte în vederea pornirii instalațiilor. Precizez că și aici înafară de activitatea de bază în cadrul instalațiilor erau ținute cursuri de calificare. Activitatea  în această direcție a fost desfășurată până în luna aprilie a anului 1962, hotărârea a fost luată avându-se în vedere  apropierea iernii și venirea specialiștilor sovietici.

Episodul 3

Trebuie să precizez că în anii 1960-1965 în oraș existau puține magazine de unde să poți găsi  în special obiecte necesare în locuință și mă refer la electrocasnice, telvizoare etc. Exista un magazin Alimentar cu autoservire în blocul in care se află acum restaurantul Michele (cel de sus), sala din dreapta . În sala din stânga era un aprozar, în partea exterioară,  unde acuma este bufetul Protocol, era o măcelarie, în blocul în care acum se află magazinul Fero-Metal, în dreapta, puteai cumpăra frigidere Fram, extrem de ineficiente energetic, comparativ cu zilele noastre, aragaze și butelii, care se vindeau în baza unei repartiții eliberate de serviciul social al combinatului, cu aprobarea sindicatului. În locul unde se află acum BRD era o cârciuma intitulată Coșna, care în zilele de salariu avea un dever bun! Actualul bulevard Oituz, de la BRD până la podul de peste Cașin, era mărginit de casele vechi ale foștilor locuitori mai bogați ai vechiului Onești. Locul în care acum este Biblioteca și Primăria nouă era viran. Pe locul unde acum se află blocul glisant din spatele Magazinului universal era o sală modestă pentru spectacole. În spatele primului bloc glisant construit in Onești exista o moară construită în anul 1842. Scria cu litere mari pe frontispiciul ei, „moara ce a fost dărâmată pentru a se construi primul bloc glisant”.

Cum biserica Sf.Nicolae a fost construită în anul 1848, fiind declarată monument itoric, tot așa de bine trebuia declarată și moara monument istoric.

Episodul 4

Primele instalații pornite în Combinatul de Cauciuc au fost instalațiile pentru prepararea izopropilbenzenului, materie primă pentru fabricarea fenolului și a alfametil stirenului. Datorită pregătirii cu mare atenție a instalațiilor, pornirea nu a creat probleme grele. În scurt timp instalațiile au ajuns la parametrii și am început să stocăm materie primă pentru pornirea instalațiilor de fabricare a fenolului, acetonei și alfametilstirenului.

De ajutor la pornire ne-au fost colegii care au avut un stagiu de pregătire la instalații similare din URSS și a specialiștilor sovietici care ne-au acompaniat la pornire. Pe mine m-a impresionat inginerul, alături de care am făcut practica de acomodare  în URSS, Komlev, tătar de origine, om pașnic, prietenos și cu multe cunostințe teoretice dar mai ales practice. Personal îl priveam cu simpatie și când se adresa personalului feminin din instalații pe numele lor mic, de multe ori unora rusificându-le numele. De exemplu soției mele, pe nume Olga, el i se adresa cu apelativul Olia. Pe bărbați ne numea dupa numele noastre romanești. Șeful lui, pe nume Cemadanov, ne amuza deoarece ceaiul lui de dimineață era o jumatate de litru de vodca sau în lipsa se mulțumea și cu o țuică românească a cărei denumire n-o mai rețin, de fapt nici nu ma preocupa. Cu toate acestea era și el un meseriaș bun, dar spre deosebire de Komlev evita discuțiile cu personalul feminin.

Bineînțeles mulți dintre noi vorbeam rusește fiindcă în acel timp limba rusă se preda din clasa a 4-a primară, cum i se spunea pe atunci. Deci  limba rusă se învăța în școala primară de 7 clase, deci patru ani, urma 3 sau patru ani de limbă rusă în liceu. Eu am fost în prima serie care a terminat liceul teoretic cu 10 clase (copiii mei când au aflat s-au amuzat că eu nu am decât treapta I-a), a mai urmat o serie cu 10 clase după care s-a trecut la învățământul de 11 clase). La asta se adăugau cele 6 luni când unii dintre noi au făcut practica de acomodare în URSS.

Episodul 5

Pentru că veni vorba de învățământ. În anii ‘45-‘60 ai secolului … trecut era organizat în modul urmator:

cursul primar, clasele 1-4, era obligatoriu pentru toți copii, din anul 1948 invatamantul primar s-a extins la 7 clase. După absolvirea celor 7 clase absolvenții puteau să se înscrie la școli profesionale de 3 ani. Acestea erau mai ales profilate pe pregătirea de mecanici, sudori, muncitori în metalurgie-siderurgie. La terminarea celor 3 ani de școală profesională, absovenții aveau un act care atesta că poate fi angajat ca muncitor califica. Cunosc foarte mulți foști elevi de la școlile  profesionale care au ajuns muncitori cu înalta calificare. De prin anii 1951-1952 s-a creat posibilitatea pentru absolvenții școlilor profesionale să se înscrie la cursurile serale ale liceelor. Cum în acele vremuri liceele erau puține ca număr și solicitările erau mari, nu toți absolvenții se puteau înscrie la acele licee serale. Existau licee, dar acestea erau puține. De exemplu în Onești, în anul 1960, era un singur liceu care acum poartă numele de Colegiul “Grigore C. Moisil”. Mai exista un liceu în Tg.Ocna. Liceele pe atunci erau în majoritate licee teoretice destinate celor care doreau să urmeze cursurile unei facultăți. Mai erau așa numitele licee de Arte și Meserii și licee pedagogice, absolvenții acestor licee la absolvire aveau calificarea de învățători sau educatori. Absovenții acestor licee, indiferent de profil, aveau dreptul să opteze, dacă reușeau la examenul de admitere să urmeze cursurile unei facultăți. Examenele de admitere erau extrem de severe și constau din doua probe distincte: examen scris obligatoriu la limba română și după profil la matematică, literatură, istorie etc. În mod obligatoriu la toate facultățile era examenul oral la limba rusă. Un avantaj îl aveau absolvenții de liceu care aveau mediile maxime,10 la toate materiile, pe toți anii de studiu începând cu clasa I-a.Eu am susținut examenul de admitere în anul 1955. La facultatea de chimie a Universității “Al.Ioan Cuza” erau repartizate 60 de locuri,iar candidații erau 350. Din acele 60 de locuri 10 au fost ocupate fără examen de admitere de cei cu mediile de 10. Din cele 50 de locuri rămase, patru locuri au fost repartizate pentru patru cetățeni străini, concret era vorba de 4  fete, fiice ale emigranților greci. În mod cert pe atunci nu se cunoștea metoda pilelor la examene. Mai precizez că începând cu clasa a 5-a și până în ultima clasă de liceu, la sfârșit de an era obligatoriu examen oral la :matematica, fizica, limba română. Severitatea era maximă și puțini erau cei care reușeau să aibă media maximă generală de 10 care să-ți dea dreptul să-ți alegi facultatea pe care doreai s-o urmezi fără examen de admitere. În episodul urmator voi vorbi de anii de studenție ca studiu, viață, preocupări și de ce nu și realizări.

 

Un vizionar printre noi

prof. Mihai Ciobotaru

Amintirile acestui vizionar răzbat prin zidurile celei mai valoroase instituții oneștene, pe care a ctitorit-o, așaîncât vă voi spune eu câteva cuvinte despre dumnealui:

 

Despre domnul Mihai Ciobotaru niciodată nu este de-ajuns de spus tot ce ar trebui spus. Personalitate complexă, om de cultură prin vocație și statutul social, vizionar și perseverent în convingerile sale care au avut un impact major asupra urbei noastre, domnul director (directorul de bibliotecă Mihai Ciobotaru se confundă cu istoria bibliotecii oneștene) cu modestia-i cunoscută, consideră că a spus destul despre contribuția sa la ridicarea uneia dintre cele mai moderne biblioteci românești.

Așa mi-a spus și mie, în ciuda unei simpatii reciproce, probate în timp, când m-a primit la dânsul, în atmosfera unui cămin conjugal tihnit, ordonat și primitor, în momentul în care mi-am permis să încerc a-i mai scormoni prin amintirile gândului.

Mi-a vorbit, și se vedea că-i face plăcere, despre venirea dumnealui la Onești, despre implicarea în activitatea culturală a orașului, despre momentele de cotitură în demersul crucial al conceperii clădirii noii biblioteci oneștene și despre lucrarea de maturitate, istoria familiei sale.

Am discutat și despre politica asociată, nefericit de cele mai multe ori, cu segmentul cultural și mai ales despre suficiența sau lejeritatea abordării fenomenului cultural în societate.

Nu am notat, doar am ascultat, pentru că o discuție cu domnul Ciobotaru se transformă într-o experiență personală, de suflet, unde notițele se transformă inevitabil, în puls.

Nu am notat nu pentru mi-ar plăcea să țin totul pentru mine, sau poate, ci pentru că atmosfera familială creată de dumnealui și distinsa sa soție m-a făcut să uit de uneltele de scris cu atât mai mult cu cât am fost îmbiată și cu o prajitură de casă delicioasă.

Pe de altă parte m-a convins că tot ce a avut de spus, a spus de-alungul anilor în interviurile și articolele publicate și pe care le găsim la bibliotecă într-o colecție donată de dumnealui.

În toate aceste articole îl putem regăsi pe domnul Ciobotaru (era să scriu domnul Trandafir și nu greșeam!) în etapele dezvoltării personale slujind cultura și cu precădere biblioteca.

În discuția cu dumnealui, domnul Ciobotaru a recunoscut dar cu exagerată modestie, importanța demersului său în a crea o bibliotecă nouă, fără să uite pe cei care l-au susținut iar, cu umorul înțeleptului, și pe … ceilalți care îl persiflau: “țara nu are poduri și dumneata vrei o bibliotecă?”, “ce-ți trebuie, domnule, bibliotecă?” …

Dacă astăzi Oneștiul este recunoscut și chiar invidiat printr-o realizare majoră este grație acestui om care acum trăiește în liniște și senin, așa cum îi stă bine oricui conștient de rolul trecerii sale prin viață sau, ca să păstrăm cadrul, oricărui iubitor de carte aflat printre rafturile unei biblioteci.

Aș putea spune multe lucruri despre domnul director dar am să-i urmez sfatul, este destul, deoarece despre dumnealui vorbește de 16 ani o instituție întreagă, BIBLIOTECA.

Domnul Mihai Ciobotaru pentru viziunea și perseverența dumnealui trebuie onorat de întreaga comunitate de oneșteni deoarece a ctitorit cel mai important obiectiv cultural din Onești, Biblioteca Municipală “Radu Rosetti”, care astăzi, modelează conștiințe și emană energie, ne scoate din cotidianul nesigur și ne dă apă vie.

Vă mulțumim, domnule Ciobotaru!

 

20 martie 2017

ing. Doina Lili Bălcănașu – fost bibliotecar

Informații biografice despre domnul Mihai Ciobotaru puteți consulta și în volumul: Galben, Cornel – “Personalități băcăuane”, vol.VII, 2014

 

CATAPULTAT LA ONEȘTI

prof. Aristotel PILIPĂUȚEANU

În vara anului 1970, aproximativ 500 de absolvenți ai facultății de filologie, secțiunea română, din țară am fost convocați într-un amfiteatru al Insitutului pedagogic din București pentru repartiție. Aveam în față o listă uriașă cu posturile vacante din care, în ordinea mediilor, trebuia să ne alegem destinul de dascăl. Cum terminasem la Iași cu medie mare (9,77), speram să ocup unul din cele 20 de locuri disponibile în orașe. Întreaga Moldovă oferea doar posturi rurale, unele cu posibilități acceptabile de navetă, singurul care mi-ar fi convenit, dându-mi posibilitatea să-mi vizitez familia aflată la Dorohoi, în județul Botoșani, era Adjudul, și încă la un liceu, așa cum îmi doream. Dar, o bucureșteancă, aflată cu 2 sutimi înaintea mea pe listă, pusese deja ochii pe locul râvnit. Poate aș fi convins-o eu pe fată, dar era însoțită de o mamă aprigă care n-a cedat cu niciun chip. Degeaba i-au demonstrat și alții punându-i în față „Mersul trenurilor” că era imposibil să faci naveta de la București la Adjud, 240 km, mama insista că va aranja cu directorul ca fata ei să aibă ore doar 3 zile pe săptămână și totul va fi bine. Și așa, postul mi-a scăpat printre degete. Am aflat ulterior că respectiva nici nu s-a prezentat și că, oricum, era vorba de o catedră la seral.

M-am reorientat spre cea mai apropiată opțiune: Școala generală nr. 3 din municipiul Gh. Gheorghiu-Dej și, deși îmi promisesem că nu voi preda niciodată la gimnaziu, am acceptat. Oneștiul îl văzusem o singură dată, cu vreo 2-3 ani înainte, dintr-un autobuz ce se întorcea cu studenți excursioniști care făcuseră turul Ardealului, autobuz care parcurgea Calea Mărășești. Case de țară, în dreapta o mulțime de blocuri pierzându-se în zare, în stânga fabrici și uzine cât vedeai cu ochii. Era la modă melodia dedicată orașului, la radio se transmiteau mereu știri despre realizările remarcabile de pe Trotuș, un prieten din copilărie, Gigi Vasilescu, deja angajat ca operator (ceva superior muncitorului, credeam eu) , mi-a ațâțat și mai mult curiozitatea spunându-mi: „ lasă că ai să vezi singur, o să-ți placă!”. O fotografie apărută în „Scânteia tineretului” înfățișa frontispiciul cu mozaic al unui nou cinematograf, „Oituz”, în spatele căruia se vedeau două blocuri interminabile, ceea ce mă mai consola de pierderea suferită la repartiție.

Veni și ziua de asalt. La 1 septembrie 1970, schimbai trenul la Adjud și, cu o ultimă lacrimă în ochi pentru paradisul pierdut (menționez că nu văzusem Adjudul, dar mulțimea trenurilor, forfota din gară îmi sugera un oraș important), intram pe Valea Trotușului.

Primul lucru care mi-a plăcut la Onești a fost gara (nouă) pe care am comparat-o imediat cu cea din Predeal, găsind-o mult mai frumoasă, clădire aproape imponderabilă de sticlă și beton, strălucind de curățenie, cu mobilier nou și comod în sălile de așteptare de la etaj, cu funcționari amabili care mi-au oferit prompt informații. Și am pornit aventura, trecând peste Cașin în căutarea Școlii generale 3. Eram impresionat de lărgimea bulevardelor, de albeața blocurilor, dar mai ales de abundența spațiilor verzi și de curățenia impecabilă a trotuarelor. M-am oprit la un magazin „La Dogaru”, cum mi-a fost recomandat (astăzi Banca „Carpatica”) unde se putea lua un mic dejun, kefir și gogoși la un preț acceptabil. Trecusem pe lângă Școala generală 9 (astăzi Colegiul „Nadia Comăneci”) și îmi închipuiam cu entuziasm unde s-ar situa școala cu numărul 3. Am urcat Oituzul, am remarcat în stânga Liceul teoretic nr.1, dar ajungând la Restaurantul „Brașov” am rămas total descumpănit: „marele” oraș se termina brusc, în dreapta un sat dominat de o biserică, în stânga dealuri pustii având în creștet un castel de apă, jos nesfârșite lanuri de porumb. M-am întors spre oraș neputându-mi domoli surprizele provocate de cele mai neașteptate contraste. Maiestosul Hotel „Trotuș” ridicându-și spre cer într-o splendidă lumină de toamnă timpurie, cele 8 niveluri era secondat de clădirea impozantă a Casei de Cultură, dar bulevardul cu patru benzi se oprea brusc, halucinant, urma ceva pietriș apoi porumb și iar porumb. Cel puțin un bloc impresionant (Libertății 15) era cu totul rătăcit în invaziva cultură. Întorcându-mi ochii de la modernismul arhitectonic, dădui de un dâmb („corabia” de astăzi) de pe care se vedeau câteva blocuri mici, pătrate, un acoperiș de școală (nu era cea căutată) și o piață nenorocită cu tarabe de tablă ruginită. Am coborât pe Republicii, întors la civilizația orașului cu trotuate impecabile mărginite de trandafiri și stâlpi subțiri aerieni (alimentarea electrică se făcea prin subteran) purtători de grațioase aripi cu neoane.

Am intrat la Școala generală 1, căci unde altundeva puteam să-mi clarific, parțial măcar, această învălmășeală de impresii? În cancelarie m-am interesat de profesorii de română și domnii Mitică Dăscălescu (nu mi-am putut stăpâni un zâmbet receptând acest nume curat caragialian) și Vasile Alupei, unul foarte dinamic și locvace, altul retractil și taciturn nu m-au putut lămuri. Nici domnii de matematică, Racoviță și Palaghiță nu știau de existența școlii fantomă. Un domn bătrân cât lumea, profesor de muzică, dirijorul orchestrei de mandolină de la Casa Pionierilor, bănuia că respectiva instituție ar putea fi în TCR. Întrebând ce înseamnă TCR, am primit, într-un hohot de râs general, răspunsul: „Tot ce-i rău!”, iar un glas de bas a pus capacul: „Șerpărie!”. Umilit abia percepând indicațiile traseistice, am ieșit în stația de la „Sfat” (Primăria veche) cu gând să iau autobuzul. Erau două linii care mă interesau: Hotel (stația actuală de taxi) – Gară, cu rondul obligatoriu – Mărășești – TCR, la „fără 10” și Satul catolic – Oituz – Gară – TCR la „și 20”. Două lucruri bune : autobuzele circulau cu precizie de ceasornic; biletul era foarte ieftin, 50 de bani, în oraș, un leu, doi, în afară.

Am rugat casiera să mă anunțe când ajungem, ea mi-a spus să n-am nici o grijă, este capăt de traseu. Pe măsură ce înaintam, perspectivele deveneau tot mai sumbre. Lăsasem în urmă blocurile și intrasem pe Mărășești, șosea mărginită de case la început mai arătoase, apoi din ce în ce mai modeste. La un moment dat, autobuzul o coti la stânga, din nou printr-un nesuferit lan de porumb. Îmi simțeam inima intonând un imn cu „Adjudule, Adjudule!” ca plângerea biblică a lui Ieremia după țara pierdută. Îmi aminteam, cu un acut sentiment de vinovăție, cum am râs de tata care voia să aranjeze obținerea unui post la școala de pe Dealul Trestienei, un cartier al târgului natal. Ne-am oprit la un canton de cale ferată (unde se ridică astăzi trufașa Pasarelă 1). Am așteptat îndelung până ce un ceferist marcat de o lene tipic moldovenească a binevoit să ridice bariera. În liniștea autobuzului oprit, golit aproape de pasageri, a răsunat vocea mea „Unde mergem, doamnă?”, cu rezonanțe de tragedie antică, de parcă aș fi rostit „Quo vadis, Domine?”. Casiera m-a privit cu un amestec de milă și ironie, apoi m-a încurajat promițându-mi că nu mai aveam mult de mers. Ascultându-i vorbele, autobuzul a luat-o la stânga, pe o stradă (Cauciucului) paralelă cu calea ferată. Niște vilișoare cochete, cu etaj și înconjurate de grădini bine îngrijite, o alimentară, o frizerie în piațeta capăt de linie, mai încolo o farmacie au avut darul de a mă liniști cumva. Dar impresia cea mai benefică mi-a făcut-o școala, o clădire nouă cu spații interioare lumioase și extrem de curate. Mobilierul, tablele, amenajarea și ornarea încântau ochiul și sufletul. Ultimul moft după Adjud s-a evaporat.

Directorul, Ștefan Busuioc, profesor de istorie, fiind plecat la examenul de grad, oficiile de gazdă le făcea adjunctul, Gheorghe Mănăilă, profesor de educație fizică, un tânăr chipeș, cu părul șaten frumos ondulat, cu o voce plăcută și politicoasă, care prin ea însăși te făcea să te simți bine. Am reținut figura serioasă a învățătorului Gheorghe Ghioc și armata de învățătoare cu nume banale: Maria Olteanu, Ioana Ocneanu, Elena Nedelcu, Florica Anton, Maria Teodorescu dar și Crucița Cucu. Printre profesori se numărau Elisabeta Bizim, matematică, o olteancă aprigă pe care era bine să n-o stârnești, căsătorită cu un inginer cu funcție mare la Termo, Irina Paler, o frumusețe de tip elin, și ea căsătorită cu un inginer, Viorel Paler, Maria Macovețchi, foarte diplomată și gata oricând să ofere un sfat; ea era soția unui medic veterinar, Ion Cârloanță, fizică și chimie, un tinerel slăbuț cu părul negru întradevăr cârlionțat, căsătorit cu o doamnă care nu avea o funcție mare, dar figura printre cele mai frumoase femei din oraș, Maria Dospinescu, limba rusă, pendulând între glumă și seriozitate. Povestindu-mi recentele peripeții, am aflat și ordinea școlilor: nr.1 în centru, director Popa Jenică, nr.2 la Slobozia, director Paliuc, nr.3 în TCR, nr.4 la Borzești, director Partenie Crăsneanu, nr.5 la Piață, directoare Lucia Grigorescu, nr.6 în Satul Catolic, director Popa Iulian, nr.7 și 8 nu existau (încă), nr.9 pe Bulevardul Oituz, director Platon și nr. 10 lângă Hotel, clădirea pe atunci în curs de finisare.

Cineva m-a întrebat dacă sunt titular și eu declarând că nu știu, mi s-a explicat că există în sistem titulari și suplinitori. Suplinitorii erau cei mai amărâți dintre profesori deoarece în fiecare an trebuiau să se milogească pe la Inspectoratul Școlar Județean pentru o catedră. Eram titular, asta însemna, îmi explică învățătorul Ghioc, că, dacă n-am să fac vreo prostie aveam asigurat postul până la adânci bătrânețe, adică până la pensie. Naiv am întrebat cât aș avea până la pensie, ceea ce stârni o veselie de nedescris. Totuși, unul dintre profesori, luând o mină serioasă, făcu un calcul: mai aveam 42 de ani de serviciu. Mi se părea o veșnicie. Salariul de încadrare era bun, 1.280 lei (256 $), primeam și o primă de instalare echivalentă cu un salariu.

Cea mai bucuroasă în acestă mică și plăcută societate era o profesoară de limba română, Maria Hulub, femeie mărunțică, delicată, foarte comunicativă, fumând țigară de la țigară. Tocmai fusese transferată la Școala 9, ea însăși transferată într-o clădire nouă, la doi pași de casa doamnei. După ce-și luă la revedere, cum e bunul obicei între români, începu bârfa. Aflai că e căsătorită cu un celebru profesor de istorie de la Liceul teoretic nr.1, un ins foarte inteligent și informat, dar în același timp pus pe glume, uneori cam deocheate, mare amator de petreceri bahice. Se povestiră câteva anecdote care circulau pe seama lui. Era foarte iubit de copii acest Georgică Hulub. Sora lui, profesoară de limba română, era și ea o figură memorabilă prin modul de adresare neaoș împănat cu o rostire moldovenească risipitoare de pitoresc. Se remarca și printr-o capacitate empatică deosebită, ceea ce trezea multă simpatie, mai ales printre elevii de la seral. Erau amândoi de undeva din nordul Moldovei (Dumbrăveni, județul Botoșani). Iată că eram și nu eram în Moldova aici, la Onești, orașul cu o multitudine de variante în rostire. Oricum lumea se dovedea mică, deoarece doamna secretară Nica mă informă că voi fi coleg cu profesorul de istorie Matei Rădulea pe care-l știam din studenție, un tip cu o memorie formidabilă și un deosebit dar al conversației. În oraș mai era repartizată și Matei Viorica, absolventă tot la Iași, specialitatea engleză (viitoarea doamnă Zarzu), o fată subțirică, delicată, de o modestie exemplară.

Toate bune și frumoase până când cineva mă întrebă unde am să locuiesc. Știind că în târgul nostru, la Dorohoi, profesorii nou veniți erau primiți cu tot dichisul, asigurându-li-se masă și casă, nici nu-mi puneam problema. M-a scos din încurcătură o tânără suplă de tot, „scândurică”, purtătoarea unui cap mic, și acela tuns scurt, dar luminat de doi ochi inteligenți și prietenoși. Era Horvath Maria Magdalena, absolventă la Târgu Mureș, profesoară de muzică, proaspăt repartizată. Ea luase deja legătura cu tovarășul Păun de la IGO (Întreprinderea de Gospodărire Orășănească, aflată lângă așezământul catolic „Buna Vestire” de astăzi, pe Mărășești) și obținuse un loc la Blocul Tineretului. Erau acolo camere de o singură persoană, bine mobilate, cu chiuvetă, oglindă, lenjerie și curățenie asigurate, cu locatari de calitate, ingineri, profesori, educatoare, asistente medicale. Așa arăta „Evazatul”. Tovarășul Păun m-a studiat atent, am înțeles imediat de ce, pentru că mi-a dat o repartiție tot la un Bloc al Tineretului, dar pe Aleea Viorelelor, în spatele Cofetăriei „Crinul” (azi magazinul Leonardo). Semăna cu un cămin studențesc ceva mai degradat. Partea stângă a portalului era rezervată băieților, cealaltă fetelor. Accesul nu era însă restricționat, așa că l-am găsit pe viitorul meu coleg de cameră, inginerul Pamfil, într-o tandră convorbire cu nostimă asistentă medicală. Camerele erau de 3 paturi, câteva de două paturi, lenjeria și curățenia erau asigurate de către tanti Roza, o femeie voinică din Satul Catolic, ordinea era instituită de doi administratori, Barbu și Pătrașcu, nelipsiți aproape de la post. Locatarii erau de toată mâna: muncitori, elevi la Școala de maiștri, ingineri și profesori stagiari.

Începeam astfel o imprevizibilă existență de câteva decenii la Onești.

cu bune și cu rele …

Viorica Purdel

În toamna anului 1959, întreaga familie, părinții, sora mea mai mică, Mioara, care avea atunci doar 1 an, și eu 5 ani, ne-am mutat în Onești pe strada Florilor. Eram mândră că locuiam pe o stradă cu nume atât de frumos. Ulterior, noi, locatarii, am făcut ca acestă stradă să-și merite numele. La fiecare bloc erau straturi cu flori multicolore. Fiind blocuri mici cu doar un etaj și câte 4 sau 8 apartamente eram ca într-o familie. Blocul nr 1,unde locuiam, se afla la intersecția dintre str. Florilor și str. Cașinului.

Aici mi-am petrecut copilăria și primii ani ai adolescenței . Îmi amintesc de iernile în care zăpada era mai mare decât mine (1959-1963 ), de “bulgăreală”,de ghețuș și săniuș. Cu sania ne dădeam pe digurile de pe malul Cașinului. Tot aici, vara mergeam la scăldat, la “Trei Țevi” unde săream de pe digurile care ajungeau atunci până în mijlocul albiei. Aici am învățat să înot.

Pentru că pe strada noastră nu treceau mașini, decât foarte rar, jucam șotron, ascunselea, prinselea, 9 pietre, luam câte o pătură și la umbra nucului jucam cărți: maroco, macao, trombon, ș.a. Din incintă (din spatele blocului) până la Școala Generală nr.1 era spațiu liber pentru joacă. Acolo s-au pus leagăne și balansoare. Ne dădeam în leagăne până după ora 9 seara și cântam cât ne ținea gura “Serenada tinereții” spre disperarea vecinilor. Făceam concursuri de ghicitori, mergeam toată gașca cu mocănița la Scutaru (doar trecea în apropierea blocului nostru) sau la Belci sau pe dealul Red sau pe Perchiu. Veneam cu brațele pline de flori dar și cu fructe de pădure. Frăguțele le puneam pe un fir verde cu spic (nu știu cum se numea). Era un fel de întrecere, care găsea mai multe frăguțe. Tot cu gașca mai mergeam și ”la Izvor” pentru apă proaspătă și rece.

La Școala generală nr.1 , în 1960, am fost prima promoție de … grădiniță. Aici am făcut și primle 8 clase. În clasele I-IV, tovarășa învățătoare Stamate Niculina m-a învățat tainele abecedarului și ale aritmeticii. Îmi amintesc de uniforma pepit alb-negru și șorțulețele albe și de școală că era “serioasă”, noi disciplinați și profesorii respectați. Îmi plăcea șorțulețul alb, cu volane pe umeri, și apretat. Mă simțeam specială. Am avut profesori de excepție: la română dna Buzdugan, foarte exigentă, dar pe care o stimam foarte mult, la mate și fizică dnul Palaghiță – dur, făceam toate exercițiile din “Gheba” , deși nu mi-a plăcut matematica, eu fiind mai înclinată spre uman. Îmi amintesc că noi fetele aveam ore de “gospodărie”, învățam să coasem diferite feluri de cusături tradiționale pe o pânză pe care am transformat-o apoi în săculeț inscripționat cu numele nostru; învățam să facem prăjituri, să separăm gălbenușul de albuș, să împletim (am facut un fular). Băieții lucrau la “atelier” unde făceu diverse obiecte din traforaj. Mai aveam și ore de “educație sanitară”( fetele separat de băieți!). Foarte utile aceste ore!

În 1968 am fost evacuați forțat din bloc pentru a ceda spațiu unui nou Cămin de copii. Ni s-au oferit în schimb apartamente noi în str. Libertății. Părinții mei au refuzat să se mute în aceste condiții și au făcut un schimb de apartamente așaîncât ne-am mutat pe strada Muncii. În 1969 am dat admitere la liceu. Părinții mei au hotărât, pentru mine, să fac Liceul de Chimie alimentară și panificație la Sibiu. Ei nu și-au dorit niciodată (pentru binele meu) să lucrez în Combinat. Mai bine să fac pâine.

Mi-a plăcut Sibiul! Eram parcă într-o altă lume. Se vorbea într-o altă limbă: săsește-nemțeste (mi-a plăcut limba germană, și chiar aveam accent!). Oamenii erau altfel (sau poate mi se părea mie), amabili, politicoși, respectoși. Îmi amintesc că vroiam să-mi cumpăr o pereche de pantofi și vânzătoarea m-a poftit să iau loc, spunându-mi că-mi aduce ea pantofii pe care vreau să-i probez.Nu mi s-a mai întâmplat asta de-atunci, de la 15 ani. Profesorii erau altfel. Scopul era de a înțelege materia și nu notele. Catalogul era un obiect auxiliar. La diringenție învățam lucruri folositoare în viață: cum să ne comportăm în societate sau în locuri și împrejurări diferite, relații dintre băieți și fete, dintre noi și persoanele mai în vârsta sau învățam stiluri de dans. Diriginta ne aducea discuri cu opere celebre ca: Aida, Rigoletto pe care le ascultam la pik-up. Bineînțeles, la început, ne-am revoltat. “Vă pun o singură dată!” ne-a spus. Și a început să povestească despre Aida, explica fiecare act în parte și apoi punea muzica. Oauuuuu! Ne-a impresionat! Am rămas cu “sechele”! Mergeam cu clasa la teatru, la opera-opereta ( am văzut ” My fair lady”). La Bruckenthal mergeam ori de câte ori puteam. O zi pe săptămână, elevii și studenții intrau gratis. Stăteam mult timp cu ochii pironiți pe un tablou și nu-mi imaginam cum poți picta o dantelă, un voal, aerul sau apa sau venele, sau catifeaua. Era…magic! Mergeam la Catedrală, acolo cântau … îngerii, era…uimitor (Catedrala din Sibiu este impresionantă). Am mers și la Biserica evanghelică, unde slujba era în limba germană, și unde lumea stătea în bănci, care aveau calorifere la picioare, și pe fiecare bancă era o cărțulie cu versurile ce trebuiau cântate. Muzica era cântată la orgă, una dintre cele mai mari din Europa, era divină! Dar nu totul poate fi la superlativ. Liceul nu avea atunci un local propriu. În internatul Școlii profesionale, noi, elevele de liceu aveam 2 camere (pentru anii I-V) așa că într-o cameră stăteam 36 de fete în 18 paturi. Școala era la 4 km distanță și o parcurgeam pe jos.

Țin minte că am cărat mortar cu roaba pentru a avea și noi un liceu al nostru. Nu am apucat să-l văd gata. Nu a fost să fie!

În 1970 am revenit (așa au hotărât părinții) în Onești, la Liceul de chimie pe care l-am absolvit în 1974. Nu mai era ca-n Sibiu!

Rusa în loc de germană. Profesorii te scoteau în fața clasei să spui lecția. La Sibiu se “discuta” lecția. La Liceul de Chimie profesorii erau exigenți, cu câteva excepții, erau prea ”rigizi”. Adeseori ne ironizau răutăcios. Dirigintă era dna Prăjinaru- profesoară de chimie, dna Aldea – profesoră de mate, dl Bâlbâie la fizică, pe atunci tânăr absolvent de facultate, și foarte îndrăgit de noi fetele (eram o clasă de fete). Aveam formația de muzică a liceului cu Tică Moraru ș.a. La banchet mergeam în uniformă școlară și cu matricolă, la intrare stătea un elev care verifica ținuta. Și la Sibiu aveam formația liceului și dansam în cantina Grupului școlar dar ne îmbrăcam cât mai frumos sau făceam “schimb de experiență” și mergeam să dansăm și la alte licee.

sam_3189

Tot pe atunci, începutul anilor ’70, apăruseră “tranzistoarele de mână” pe care unii tineri le purtau cu mândrie pe stradă, dând sonorul tare. La discotecă m-am dus abia prin anul IV. Aici l-am cunoscut pe Nicu, cel care mi-a devenit soț, dupa 3 ani de prietenie.

După terminarea liceului (1974) m-am angajat la Combinatul Sintetic de Cauciuc Serviciul C.T.C. Și aici accentul se punea pe pregătirea profesională, de multe ori avansarea la o categorie superioară se făcea după o pregătire temeinică și doar dacă știai foarte bine. Trebuia să cunoști perfect procesul de producție, fluxul tehnologic, indiscutabil tot ce ținea de controlul de calitate, aparatele și reactivi cu care lucrai, formule chimice, probleme de chimie și de prepararea soluțiilor noțiuni de protecția muncii și P.S.I. Din 1974-1978 am urmat, la searal, cursuri de subingineri, profesorii veneau de la Universitatea din Iași. Post de subinginer am avut după 10 ani, în 1988. Pentru a obține postul era obligatoriu să devin membru de partid. Așa că … n-am avut încotro. În CAROM am lucrat cu ingineri buni profesioniști dintre care amintesc pe doamnele inginer Olaru Tudorița, Momanu, Dumitraș Margareta, Corduneanu și doamnele tehnicieni Muscă, Tudoran, ș.a.

Toamna mai ales eram scoși din producție “la porumb”, “la cartofi”, munceam dar ne și distram. Îmi amintesc că după 1982 nu găseam nimic prin magazine și încercam chiar și varianta prin cunoștințele de la restaurant … unde de multe ori nici aici nu se găsea mai nimic. Îmi amintesc de cozile “pe putere” la portocale sau măsline, sau ouă, de rația de ulei ( ¼ l de persoana/luna.

De faptul că, deseori copilul meu, făcea lecțiile la lampă, dar și de dorința de a avea cărți bune în bibliotecă, cărți care se dădeau “pe sub mână’’ sau de cozile la cinematograf când venea câte un film bun. Anterior acestei perioade, se citea “Pif” și L”Humanite, reviste și ziare aprobate de partid să apara, până la un moment dat, la ghișeiele speciale de la Poștă sau chiar prin abonament. Se făcea sport, mult sport, sub toate formele: gimnastică, tenis, lupte, handbal, fotbal etc. Oneștiul având bază sportivă modernă și mulți tineri dornici de a face sport. Mai târziu, era obligatoriu să participi, ca elev, la ansamblu coral sau la ansamblu sportiv pentru “Cântarea României”

Au fost ani în care setea de cultură și informație era mare. Îmi amintesc că eu și sora mea stăteam cu urechile lipite să ascultăm “teatru radiofonic” iar la Tv îmi amintesc că urmăream duminica dimineață o emisiune în care Leonard Bernstein explica și exemplifica rolul fiecărui instrument într-o orchestră. Cu bune și cu rele anii au trecut.

1989 ne-a adus libertatea dar și speranța la o viață mai bună.

amintiri oneștene pe acorduri grecești

Kosta Shukas

Salutări, eu sunt Kosta, fost membru Akropolis Oneşti.

Acesta este link-ul clipului Akropolis Oneşti:  https://www.youtube.com/watch?v=r9xaNpdRsHA

akropolis-001 akropolis1 akropolis2 akropolis3 akropolis4

Crâmpeie din amintirile mele

Doina Lili (Milea) Bălcănașu

Vă vine să credeți, sau nu, am amintiri de pe la vârsta de 2-3 ani. Proaspăt sosiți în Onești, tata cu serviciul apoi eu și mama, însoțindu-l din Vrancea, la scurt timp, locuiam într-un bloc nou, pe strada Poștei. Într-o dimineața m-am trezit în apartamentul aproape gol, ca la începutul de drum al unor tineri, și negăsind-o pe mama m-am pus pe plâns și bătut cu pumnii în ușă. Mama era după cumpărături și așa mi-am cunoscut eu vecinii care au sărit împăciuitor să mă linișteasca până la sosirea ei. Era o comunitate de oameni tineri în bloc, tata, ca mai toți oneștenii de atunci, a venit să lucreze pe platforma industrială, în cadrul CFU, mama ulterior sosirii noastre lucrând la “Leagănul de copii”.

Blocul în care am stat era plin de familii tinere și bineînțeles , plin de copii. Așa că nu pot spune decât că am avut o copilărie minunată deoarece am avut cu cine mă juca zi de vară până’n seară. Copilărie care mi-a fost punctată și de nenumăratele fotografii pe care unchiul Toader, împătimit al aparatelor foto din URSS și motociclist amator imprudent, ni le-a tot făcut de-alungul anilor. Îmi aduc aminte și de dl Mișu, unul dintre fotografii celebri ai orașului de la care am instantaneul aceasta.

7-bduloituzvioara1960

Printre primele fotografii făcute de unchiu în Onești este și cea din parcul din cvartal împreună cu verii mei, Vali și Gigi.

47-1963-parc-qvartal

Unchiul și mătușa mea erau proaspăt sosiți de la Ucea unde lucraseră la Uzina chimică Făgăraș, ca muncitori specialiști în domeniul chimiei. Au stat la noi până la ridicarea primului glisant din oraș, în 1966, cel de lângă magazinul universal, unde aveau repartiție. Repatiție trebuia să ai și pentru butelie, și pentru televizoare,… Era începutul unei interesante povești trăită de noi, oneștenii.

“Nu știu alții cum sunt …”, eu însă sunt un om care a avut o copilărie fericită, înconjurată de prieteni numeroși, de aceeași vârstă cu mine, și mai ales din aceeași incintă. Unde te puteai juca mai bine decăt acolo, în incintă. Cu cine mă jucam? Cu Dana, Camelia, vecina de balcon care avea un pisic, Moscaspiți, care dădea iama în flori, cu Mihaela, Laura, Doru, Pușa, Nikos, Yanis, … În incintă ne duceam păturile și inventam tot feluri de jocuri, confecționam îmbrăcăminte pentru păpuși din resturile de material lăsate, special pentru noi, de către lucrătorii croitoriei de la Sfat în dreptul pubelelor de gunoi care, culmea, nu miroseau(!?). Incinta era locul unde transformam bătătorul de covoare în a doua scenă a festivalului de la Mamaia (acolo evoluam drept cântăreți, spectatori și juriu), unde participam alături de părinți la înfrumusețarea ei, plantând flori și arbori așa încât aveam și drept de proprietate dar și de grijă asupra lor. Parfumul tufelor de regina nopții din fața blocului și acum imi stăruie în nări. Era un entuziasm în amenajarea balcoanelor cu flori multicolore dar și a străzilor unde munca voluntară cred că era privită ca însemnătate civică, mai mult ca acum când voluntariatul este o notă bună la CV.

Ani la rând Oneștiul a fost recunoscut ca oraș al florilor și recompensat pentru aceasta cu mașini de curățenie care treceau zilnic pe stăzile orașului cu precizie de ceas.

Aroma lămâilor, crescute de noi în apartament, o asociez cu sosirea în blocul nostru a unei familii de greci. Comunitate importantă în Oneștiului acelei perioade, ei sunt cei care ne-au învățat să creștem și să altoim lămâii, cu ei părinții noștri au schimbat rețete de bucate și împreună cu ei am trăit în armonie și prietenie. Familia lor era dispusă în două apartamente: mama, tata și cei doi băieți, de vârsta copiilor din bloc, Nikos și Yanis, stăteau la etajul unu iar bunicii la parter. Bunicul era atracția copiilor, mereu îl găseam pe bancă, cu buzunarele doldora de bomboane, pentru noi.

26-august-1965-cu-vecinii-greci1965-bunicul-cu-bomboane

Familia mea a fost printre primele din bloc care au achiziționat un televizor iar vestitul serial “Sfântul” ne aduna în jurul lui: părinții pe canapele iar noi, copiii, privind de sub masa din sufragerie.

Eram mulți copii și migram din apartament în apartament fără restricție deoarece acestea erau permanent cu ușa deschisă. Noi copiii am făcut să fie blocul, casa noastră.

Mi-aduc aminte și de fascinația stârnită de restaurantul “Doina” din spatele blocului, împrejmuit cu gard din spini, de unde mi-am căpătat un semn la genunchi, pour l’eternite, și unde mergeam pe înserat să vedem perechile dansând pe ringul de dans. Ringul de dans era identic cu cel de la restaurantul “Vraja mării” de pe malul … Cașinului.

Tot în incintă imaginam piese de teatru la care părinții erau complici prin calitatea lor de costumieri și de spectatori, tot acolo încingeam o “ascunselea” de amploare  deoarece se desfășura pe o zi întreagă, și chiar cu prelungire a doua zi. Ascunselea punea la încercare abilitățile de investigator ale celui care stătea piua iar celorlalți imaginația (pe parcursul jocului nu doar te ascundeai prin blocuri sau după diverse forme de vegetație dar aveai timp să iei masa și să faci și cumpărături, toate acestea cu tot spiritul conspirativ al celorlalți participanți și chiar al părinților).

Nu pot să uit prima discotecă din viața mea , și nu numai a mea, dată de un membru al familiei Boboc, bloc 7, etaj IV, care a întins un cablu imens în incintă unde a pus magnetofonul cu muzică. Și a dansat toată incinta până pe’nserat.

Năzbâtiile erau la loc de cinste: umpleam cu cărăbuși cutia poștală din fața Poștei și așteptam după colț ca poștașul să o golească. În seri de iarnă faceam un ghețuș la ieșirea din Cinematograful 23 august, îl lustruiam bine, și așteptam să se depună un strat de zăpadă până la ieșirea spectatorilor. Ne dădeam cu sania pe “dealul grecilor”, chiar în fața Sfatului popular (Primăria), cu riscul confiscării săniuței și chemării părinților la administrație. Nu ne lăsam deoarece acela și numai ACELA era cel mai abrupt și lung derdeluș, deci cel mai potrivit, iar noi aveam cei mai buni părinți.

Dar nu numai incinta era locul în care noi, copiii, ne jucam și ne distram. După ce începeam grădinița sau școala aveam nenumărate posibilități de desfășurare a abilităților, pe alese, sau de a învăța ceea ce ne tenta cel mai mult. Pentru că orașul copilăriei mele avea de toate: săli de gimnastică, de lupte, judo și box, terenuri de tenis, handbal și fotbal, lacul Belci unde puteai să înveți caiac canoe și mai ales Casa pionierilor unde erau o multitudine de cercuri artistice și tehnice (vioară,chitară, mandolină, electronică, țesătorie, balet, carturi, aeromodelism, …).

Nu voi uita un moment desprins ca din basme, mai ales că iarna era iarnă, și înainte de Crăciun, la grădiniță doamna educatoare a pregătit să fie cât se poate de veridic momentul întâlnirii cu Moș Crăciun așaîncât l-am crezut aievea mult timp. Așteptam venirea Moșului la grădinița de pe strada Muncii și ne uitam din când în când pe geam, afară, unde ningea ca în povești, așteptând să-l vedem pe Moș apărând. Nu contează că dna educatoare Buruiană a primit un telefon de confirmare a sosirii (pe atunci telefoanele fixe erau cu predilecție la instituții, puțini locuitori aveau telefon în apartament), de la un Moș care nu avea așa ceva în dotare, ci faptul că noi, privind cu nasurile lipite de geam am vazut o sanie trasă de cai, în care era chiar Moș Crăciun /Gerilă, încărcată cu jucării. Imaginea mi-a rămas mult timp în minte, și am crezut, mai ales ca Moșul venea în fiecare an la toți copiii din bloc, noi așteptându-l de după ușă cu urechile ciulite. După ve primeam darurile ne întâlneam și desfăceam cadourile lângă caloriferul de pe palier, ca la gura sobei.

Toate acestea au fost posibile datorită tinereții unor părinți care nu au avut copilărie, crescuți fiind în timpul războiului, și care și-au dorit și au știut cum să se joace alături de noi.

Încă nu mă pot desprinde de amintirile din incintă când in corpore mergeam la dentist ca unul dintre noi să-și scoată un dinte de lapte. Aceasta era o faptă de mare curaj căreia îi dădea importanța cuvenită și întreg personalul cabinetului stomatologic de pe strada Muncii. Totodată mi-aduc aminte și de cozile, de cu noapte, pentru bonul pentru programarea la dentist, la care stăteau părinții. Era un oraș la început de drum și personal medical puțin.

În timp s-au deschis mai multe cabinete stomatologice (al orașului, în școli, și instituții) și a fost depășit și stadiul spitalului orășenesc din barăci la unul dintre cele mai moderne spitale din țară. Și ce pleiadă de medici tineri și foarte bine pregătiți a avut orașul! Unii au devenit adevărate legende ale orașului prin profesionalismul lor: Mătărângă, Stoica, Lazăr, Benedict, Niculescu, Speranția, Galaczi, … Copil fiind mă fascina momentul în care aeroplanul sanitar survola pe deasupra spitalului lansând parașutele cu medicamente și sânge. Ne înghesuiam, care pe care, să punem mâna pe ele ca să fim noi cei care le înmânează personalului sanitar.

Școlile erau pline de copii veseli. Se dădea atenție nu doar educației școlare ci și ținutei, curățeniei. Băncile erau acoperite cu fețe de bancă albe, scrobite, iar călimările erau, de cele mai multe ori puse, prin grija mamelor, într-un suport croșetat. Și pentru că în primii 2 ani de școală gimnazială am scris cu tocul, caligrafia a fost un obiect extrem de important. Poate pentru unii a fost un chin dar pentru mine un mod de a ma disciplina în scris.

Directorul Liceului nr.2 (actual “Nadia Comăneci”) era domul profesor de biologie Platon Aurel, pe care l-am asociat mereu cu baronul Munchausen, la fel de rotunjor, bonom și autoritar.

Noi copiii eram gălăgioși, plini de energie dând bătăi de cap învățătorilor noștri. Învățătoarea mea dna Enache Maria ne-a făcut față și a reușit să ne determine să fim uniți. De la dânsa am învățat o metodă de relaxare a mâinilor pe care o practic și acum. Pe perioadele de natalitate a dnei învățătoare, bătrânul domn învățător Ciurdea a fost cel care prin statura și pregătirea elevată ne-a impus un mod interesant de a privi lumea. Așa l-am perceput eu și așa am perceput-o și pe soția dânsului când mi-a devenit profesoară de lucru manual: eleganță, autoritate, un parfum de noblețe. Atunci nu știam ce înseamnă dar mi-a insuflat sentimentul de respect pentru profesia de dascăl, ei alăturându-se pleiadei de tineri învățători și profesori ai școlii gimnaziale. Doamnele profesoare Druja, Drăgoi, Georgescu, Ștefănescu, Grigore, domnii profesori Kholer, Năforniță, Pușoiu – renumit nu doar prin calitățile de dascăl ci și prin creațiile sale care dăinuiesc în oraș, …   Mă bucur că fac parte din amintirile mele frumoase.

Colegii au fost mulți și zbenguiți, ca cei de vârsta noastră: Doina , Laura Dicu (pe unde o mai fi), Mariana, Vasile, Nelu, George , Liviu (partener de dansuri populare), Mihai, Mitică, Radu, …..

Nu pot uita careul nelipsit din fiecare școală. Acolo ne întâlneam la evenimente festive (început de an școlar) sau la evenimente critice (scoaterea în careu a elevilor obraznici: urcatul pe catarg sau pe școală fiind strict interzise, și atunci ca și acum).

Un profesor îndrăgit dar de care ne-am speriat la început a fost dl prof. Țațov, macedonean de origine, cu un accent pregnant al limbii, ne-a băgat matematica la cap încăt am visat-o și la liceu. Am simțit că ne iubea chiar dacă ne admonesta destul de dur, noi amuzându-ne pe seama accentului său, dar realizând că treaba cu matematica este foarte serioasă.

La fel de serioasă a fost și treaba cu muzica atunci când la oră a venit dl prof Kaiter. Desprins din filmele franțuzești cu Fernandel (asemănarea era izbitoare) am râs pe seama lui până ne-am dat seama că a cânta nu înseamnă a mima. Mimica dlui profesor fiind de ajutor doar în a ne dirija astfel că după câteva ore tratam cu foarte mare seriozitate momentul corului condus de … Fernandel. Tot dl profesor a fost cel care ne-a coordonat în realizarea unui cvartet de coarde (cu elevii care frecventau cercul de vioară), ședințele de repetiții ținându-se chiar în apartamentul familiei sale când nu era loc la școală.

Tot la școală se făceau selecțiile pentru cercurile de la Casa pionierilor. Nu cred că a existat copil, în acea perioadă, să nu fi participat la unul dintre cercuri tematice sau cluburile sportive.

Eu am frecventat cercul de vioară coordonat de către domnul profesor Saftiuc la care proba cu bănuțul pus în palma mâinii care sprijinea gâtul viorii făcea parte din prima lecție. Restul este o poveste frumoasă despre educație muzicală și măiestrie. Iar unii dintre noi au fost apți să acceadă la școli de muzică în centre universitare consacrate. Tot ce s-a întâmplat acolo este ca într- o poveste deoarece se desfășura într-un cadru de poveste, Conacul Aslan, din vârful delușorului din parc, care avea curtea plină de castani și toate încăperile pline de copii. Răzbăteau sunetele viorilor, chitarelor și mandolinelor, zumzetul aeromodelelor, ciripitul păsărilor și foșnetul frunzelor de castan. Chiar noi scriam povestea!

Despre cercul de țesătorie nu pot scrie prea mult deoarece într-o tentativă de a sări gardul conacului mi-am rupt măna stângă astfel că abilitățile mele s-au limitat doar la montarea urzelii.

Unul dintre cele mai frumoase momente ale copilăriei a fost întâlnirea cu doamna profesoară Kisser Hermina, cea care împreună cu noi, câteva fetițe de la Liceul nr.2, a înființat prima echipă de gimnastică artistică (astăzi se numește ritmică) din oraș și printre primele din țară. Ne-am antrenat la Casa pionierilor, chiar în apartamentul dânsei unde instalase o bară de antrenament dar și în sala de gimnastică proaspăt construită, acolo unde, la toate pregătirile noastre, au dat sub ochii noștri proba sacrificiului și calităților care le-au consacrat ulterior, marea echipă de gimnastică sportivă, în devenire: Nadia, Bella, Marta, Teodora, ….

Noi nu am fost intimidate ci ambiționate de ceea ce vedeam așaîncât formația de gimnastică artistică a făcut performanță și a luat premiul I, la creație artistică, proba de eșarfe (probă care nu mai există acum), în primul concurs național de gimnastică artistică de la Păuleasca, 1970 (!)

Ce-mi mai aduc aminte, sunt excursiile cu părinții la Slănic Moldova unde dădeam și proba celor 300 de scări dar și a sticluțelor cu apă din izvoare, sorbite cu un pai de … sticlă.

Petrecerile câmpenești din parc unde testam vata de zahăr pe băț, înghețata pe băț, tot felul de goarne și mingi cu elastic.

În perioada pionieratului nu m-am regăsit prea implicată în „activități organizatorice” și în general generația mea s-a raportat mai mult la cercurile și activitățile extrașcolare. De aceea poate nu ne-am simțit înregimentați.

În perioada cât am fost elevă de gimnaziu erau foarte multe activități sportive de anvergură în oraș desfășurate periodic: motocrosul … prin oraș, competițiile de gimnastică, handbal (aveam o echipă puternică așaîncât a fost posibil ca la Onești să se desfășoare Cupa țărilor latine la handbal), componenta sportivă fiind predilectă.

Am avut norocul că nici perioada UTC-istă să nu fie prea agasantă pentru cei ca mine așa că tot amintirile frumoase m-au însoțit. La liceu (Liceul nr.2) l-am reîntâlnit pe legendarul director Popa Ioan pe care trebuie să-l amintesc deoarece de-alungul anilor acest om ne fascina cu memoria sa. Reținea, în calitatea de director de școală, numele nu doar a fiecărui elev dar și a părinților lor. Dacă luai vreo notă slabă sau făceai vreo boacănă pe care reușeai să o ascunzi de părinți, cu gentilețe și mult tact, atunci când se întâlnea cu aceștia o analiza în așa fel ca să-ți fie ție bine.

Liceul nu a fost cimitirul tinereții mele deoarece învățam în … “Castelul Fericirii” – denumirea liceului nostru în contrabalans cu “Bastilia” (Liceul nr.2) – chiar dacă am avut profesori exigenți. Profesorul Prăjinaru (diriginte) – un excelent profesor de matematică care se străduia să fie înțeles și ca diriginte. Dna prof. Chiriță (profesoară de limba română) cu o frumusețe interioară exemplară, elevă a lui Tudor Vianu (lucru care pe mine m-a copleșit), cu dânsa am zăbovit mai mult asupra poeziei lui Ion Barbu și Nichita Stănescu, iubindu-i pe vecie. Domnul profesor Moisii care a făcut fizica înțeleasă și iubită, pe unii determinându-ne să urmăm căi conexe. Pregătirea particulară cu elevii se făcea în școală, gratuit!

Doamna Zarzu (profesoara de engleză), delicată și frumoasă iar Emilia Munteanu (profesoara de franceză), tânără ca noi dar încărcată de eroismul unei scrisori trimisă la Europa Liberă, care ne-a făcut să o iubim și să o respectăm ca de altfel și materia pe care o preda.

Drumul de la liceu până acasă era ca un ritual, pe drum se înfiripau … discuții, dezbateri pe care le continuam, precum făceam eu cu colega mea de bancă, Adina, timp de ore întregi în fața blocului (oare ce tot aveam să ne spunem?). Deja adolescența era în fierbere, “ceaiurile” dansante de acasă sau reuniunile de prin școli ne făceau să ne simțim liberi. “Zilele culturii Călinesciene” erau nota noastră de mândrie deoarece nu puține erau locurile din țară unde puteai asista la dezbateri extrem de interesante cu monștrii sacri ai literaturii române. Piesa “Matca” de Marin Sorescu, în prezența autorului a avut debutul pe scena Casei de Cultură unde, după spectacol, s-a încins o dezbatere interesantă între autor și elevi. Tot la Casa de Cultură am avut parte de serate musicale susținute de Filarmonica din Bacău pe baza unui abonament modic și unde învățam să ascultăm muzica. Într-una din seri a fost prezent micul dirijor (de 4 anișori) Silviu Postăvaru, care a uimit publicul din sală. Tot în acea sală marile teatre bucureștene descindeau cu montări de anvergură iar noi, cei tineri și neliniștiți am zguduit sala împreună cu formația Phoenix speriind securitatea locului și mântuindu-ne pe noi cei dornici de astfel de evenimente (melodiile cântate la unison cu trupa și îmbrăcămintea de scenă văzută doar pe gaura cheii a existenței noastre au lăsat urme adânci chiar și pentru o adoratoare declarată a trupei Sfinx și a lui Dan Andrei Aldea, cum mă aflam).

În clasa a 12-a a fost cutremurul din 4 martie 1977 și de atunci s-a cam cutremurat și viața noastră. Nu că am fi fost noi mai conștienți de ce se întâmpla în jurul nostru ci pentru că trebuia să fie și un capăt de drum al poveștii datorat imaginației îmbolnăvite a conducătorilor de atunci.

După 5 ani, la revenirea de la facultate, am regăsit un oraș bacovian în care am fost nevoiți să supraviețuim.

În frig, cu program la curentul electric de câteva ore, și la tv de 2 ore, cu galantarele goale și cozi la aproape tot ce era strictul necesar în gospodărie, dar cu inventivitate și dăruire din partea adevăraților profesioniști ai orașului în condițiile neprielnice impuse.

Și am supraviețuit cu înverșunare deoarece aveam responsabilitatea unui copil. Nu-mi aduc aminte decât că soțul meu trebuia să stea peste program la uzină ca să … meargă treaba … la strâns frunze sau la planul cincinal în 4 ani și jumătate, eu la Liceu (Liceul de chimie) unde mă refugiasem ca să fiu mai aproape de copil. La liceu am avut și satisfacția întâlnirii cu tineri profesori și ingineri: Cezar, Marga, Marinela, Rodica, Ancuța, Monica, Dan, Liliana… dar și cu cei din generația profesorilor mei   încercând toți să supraviețuim “avântului revoluționar” impus de sistem pe ogoarele județului sau în clasele friguroase.

Era o luptă de supraviețuire fizică și mai ales psihică. Dar noi, cei mai tineri ne remontam, luam cărți pe sub mână de la librăriile care deveniseră centru universului nostru, citind la mai multe mâini, căte o carte și apoi dezbătând-o în întâlnirile de prin apartamente. Și o făceam ca în clandestinitate atâta timp cât de foarte multe ori se lua lumina. Ne înghesuiam prin biblioteca municipală ca să prindem o carte de studiat pentru că bibliotecile pe care începusem să ni le facem pe acasă nu puteau acoperi necesitatea sau curiozitatea noastră. Bibliotecile de acasă sunt și un reper al începutului șpăgii, pentru obținerea unei cărți, ulterior a unei pâini sau a unui bon mai în față la carne (aripi de pasăre, “adidași” de porc, pui cu 4 picioare, gâturi, …). Bananele și alte bunătăți, nemaivăzute de către copilul meu, mi le trimitea mătușa mea , Maia, de la București, cu același sacrificiu al cozilor interminabile, prin mecanicii de locomotivă.

Tristețea acelor ani mi-a fost de multe ori îndepărtată de inocența dar și entuziasmul tineresc al generațiilor de copii pe care le-am îndrumat timp de 6 ani, de serile în care veneau la noi acasă și cântam in corpore acompaniați la chitară, uneori pe întuneric (se lua lumina), chiar spre satisfacția vecinilor. Copii chinuiți pe la muncile agricole și la bătut frunzelor din copacilor, care învățau după programe școlare supradimensionate cu materii tehnice (spun în cunoștință de cauză deoarece asta predam și eu), care își doreau și “altceva”. Acel altceva l-au obținut chiar ei deoarece au fost generațiile care au reprezentat pionii schimbării din 1989. Lor le doresc tot binele din lume și încerc să le dăruiesc, la fel ca și fiului meu, spre cunoaștere aceste crâmpeie din amintirile generației mele dar și pentru că le datorez scurtarea începutului mohorât al vieții mele de adult.

 

 

Îi îndemn pe cei dinaintea generației mele să își deschidă sufletul și să completeze povestea acestui oraș cu încredere că vom fi curioși să aflăm cât mai multe despre acei ani.

am trăit împreună bucuriile

Aurelia Cernenco

pensionare-1 pensionare-3cernenco3-2 pensionare

puțin grec, puțin român

Dzali Nikos (Scurtu Nicu)

desktop13

Întru memoria și amintirea comunității de greci a Oneștiului un scurt istoric.

La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, în Grecia, un război civil (1946-1949), a dus la grave consecinţe pentru multe familii greco macedonene din nord estul țării. Lupta crâncenă între comunişti şi anticomunişti s-a soldat cu sute de mii de morţi şi mii de refugiaţi. Forţele guvernamentale grecesti susţinute de Anglia şi S.U.A. au declarat război deschis grupărilor comuniste și famiilor lor. Comuniştii greci la rândul lor s-au bucurat de sprijinul moral şi material al noilor ,,democraţii” populare iar fără această susţinere, acest război civil nu ar fi existat. În această conjunctură familiile care aveau cel puțin unul sau doi membri (bărbați și chiar femei ) în conflict au încercat să-și salveze copii, mamele, bunicii din calea armatei. Reprezentanţi din ţările Cominformului (succesorul Cominternului care a activat între 1947-1956), la propunerea reprezentantului Greciei, au hotărât să acorde azil politic copiilor între 3 şi 14 ani, și unor membri din familiile acestora aflaţi în zonele de conflict şi a căror viaţă era în mare pericol. În anii 1948-1949, aproximativ 28.000 de copii, în special din Grecia de Nord, au găsit adăpost şi îngrijire în coloniile de copii create în şapte ţări socialiste, printre care şi România, ţară în care s-au refugiat în jur de 5.600 de copii. Plecările din zona de conflict s-au făcut pe grupe de vârstă, care erau supravegheate de ,,omadarthes”. La plecare mama, care avea 14 ani, cu greu s-a lăsat îndepărtată de locurile natale și de mama ei (bunica vaduvă de război a hotărât să-și salveze fata trimițând-o departe împreună cu fratele și sora dânsei) ducea de mână încă doi copii de 4, respectiv cinci ani, drumul era parcurs pe jos , numai noaptea și viza granița greco- albaneză. Pe toată durata acestui calvar, coloana era supravegheată de foști ofițeri dezertați din armata greacă care au refuzat să tragă împotriva propriilor conaționali… și care le-au asigurat acestora protecția tot drumul. Din motive lesne de înțeles nu voi da nume. Pe data de 26 martie 1948 după un drum anevoios cu staționare la granița albaneză unde inițial nu li sa dat voie să treacă ,coloana de copii și adulți refugiați au ajuns în orașul Korcea unde au fost găzduiți și hrăniți de locuitorii albanezi în propriile case. Grupul s-a deplasat mai departe în orașul Skodra unde au rămas vreme de 9 luni de zile, timp în care au primit îngrijiri medicale haine și hrană. Comform tratatului refugiații urmau să fie distribuiți pe grupe de vârstă în cele șapte țări comuniste care au acceptat să-i primească, astfel frații mai mari au fost despărțiți de cei mici și au fost trimiși în țări diferite Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria. Parte din băietii mai mari ai grupului de refugiați au fost luați apoi de lângă ai lor și trimiși înapoi să lupte în forțele de querilă comuniste…(așa cum a fost și cazul tatălui lui Cristina Kiriakopulos și nu numai),la sfârșitul conflictului doar jumătate au fost readuși lângă familiile lor , parte au murit împușcați, parte n-au mai plecat din Grecia. Grație Organizației Crucea Roșie, multe familii dezbinate s-au regăsit după un timp în coloniile nou înființate în R .P. Română. Localitățile Florica și Tulgheș au fost principalele centre de triere a refugiaților. Cu bunăvoință și profesionalism, li s-au acordat îngrijire medicală, au fost repartizați să doarmă în pături cu așternuturi curate, le-a fost asigurat un traducător care i-a ajutat pe copii greci să înțeleagă și să se facă înțeleși, Speriați și debusolați , rupți de țară și familiile lor au avut parte de o primire caldă aici în România și nu numai. Încet dar sigur au fost orientați către școala unde au învățat limba română, scris și citit , cu timpul au terminat școli profesionale ,unii au urmat facultățile muncitorești și au devenit ingineri , medici. Cei care n-au mai apucat pentru că între timp acest tip de învățământ s-a desființat au urmat școli de profil unde s-au calificat ca tehnicieni, maiștri… etc. Mulțumită bunei îngrijiri pe care au primit-o de la statul român unii au început să-și construiască un viitor aici uitând ororile conflictului prin care au trecut (deși gândul le era acasă în Grecia, la familiile rămase acolo).

Parte au plecat în coloniile noi înființate în 1956 la Vâlcele (raionul Brașov) , Oradea, Moinești (atunci raionul Tg. Ocna), etc. Unii au închegat familii cu cei din comunitatea greacă ,alții precum mama și-au ales de soți, români cu care au întemeiat familii mixte . După 1969 dezvoltarea unor zone industriale care aveau nevoie de forță de muncă a făcut ca mulți dintre grecii din Moinești și Vâlcele să aleagă orașul Onești (ulteriorl Ghe. Gheorghiu Dej) ca loc definitiv de domiciliu. Au fost angajați pe platforma industrială Borzești, le-au fost repartizate apartamente, noi, copii am urmat cursurile școlare în ambele limbi (greacă și română). S-a conturat astfel o comunitate omogenă, tânără, atunci perfect integrată, care a adus un suflu special acestei zone. Grecii din această comunitate au rămas și vor rămâne mereu profund recunoscători statului român care într-un moment de cumpănă le-a acordat o mână de ajutor nesperat. Mulțumim Onești , Mulțumim România, Mulțumim Grecia care nu ne-a uitat niciodată , acordându-ne, ulterior întoarcerii noastre, drepturile meritate.

Cu deosebită considerație,

Nicolae (Dzali )Scurtu

06 decembrie 2016

 

puțin grec, puțin român

Gândind în urmă, am imaginea unei copilării liniștite într-o comunitate elenă simplă, cu oameni curați, musafiri într o țară care le-a acordat tot sprijinul. Șansa noastră, a copiilor din căsătoriile mixte a fost dublă, am păstrat genetic calitățile celor două națiuni care la un moment dat s-au întâlnit fără voia lor. Așa m-am maturizat printre greci și români, învățând să fiu puțin grec, puțin român, puțin om. Cu plăcere îmi amintesc de educatoarea grădiniței grecești, Kiria Sopidu, de învățătorul clasei de limba greacă Kirios Porfiri … , de colegii și prietenii mei. Sunt momente care acum la maturitate îmi umezesc privirea …, viața ne-a împrăștiat pierzându-ne unii de ceilalți, uneori cauți în gând clipele frumoase în care știai că exista cineva să te ajute dezinteresat. Mulțumită unei inimoase prietene comunitatea renaște încet dar sigur. Prieteni ne sunt compatrioții și toți aceia care iubesc Grecia și cultura ei. Mulțumim Hristina (n.r. Hristina Kiriacopulos).

1968-gradinita-greci

1974-1975-scoala-in-limba-greaca anii-70-formatia-akropolis

Oneștean prin adopție

ing. Constantin UNGUREANU

Anul și locul nașterii: 1952 – Bacău

Școli urmate: Liceul “Ștefan cel Mare” – Tg. Neamț                                                                                       Facultatea de Inginerie Chimică, Specializarea Macro/ Polimeri                                                               Institutul Politehnic Iași

Profesie: Inginer Chimist

Locuri de munca: Secția Cauciuc/ SBR1 – Uzina Cauciuc/ CAROM (1976-1998 și 2002-2005)

Peste hotare: Shell Nigeria – Soku(1999-2001), Japan Gas Corporation – Algeria-2002, ENI Gas BV- Libia- 2006, Japan Gas Corporation- Qatar- 2007, ISS International & ENI Corporate University- Congo- 2008, Shell Nigeria-Okoloma- 2009, MAN Ferrostaal Gmbh – OMV- 2010, ABB Lummus-BIPC- Iran-1994, etc.

Din 2010 sunt președintele Asociației BRAT ONEST; cu această asociație am participat/particip – colaborând cu organizații culturale locale- la proiecte culturale finanțate de Comisia Europeană:

Workshop Cetățenie Activă “Speak Up, Take Part!” – CVS Exeter- Marea Britanie – Jul 2010

Parteneriatul European Grundtvig TESST (Traditional European Songs Singing Together) 2011-2013, cu parteneri din: Marea Britanie, Italia, Germania, Spania și Portugalia.

Parteneriatul European Grundtvig ACT (Active Citizens learning through Theater, 2012-2014, cu parteneri din: Marea Britanie, Germania, Italia și Slovenia.                                                       Parteneriatul strategic MusInc (Musical Inclusion), 2016-2018, cu parteneri din: Marea Britanie, Italia, Ungaria și Letonia

Din 2012 sunt pensionar.

Am devenit oneștean în 2 august 1976, acum 40 ani, fiind repartizat la C.P. Borzești.                               Am venit aici cu gândul de a pleca după stagiul obligatoriu de 3 ani; se vede treaba că nu am reușit încă. Normal, mi-am făcut prieteni: atât colegi de serviciu cât și alții cu preocupări/ pasiuni comune.   Privesc (în trecut) cu respect colaborarea cu inginerii: Văideanu Maria, Oprea Cornelia, Bucin Eugen Biceagă Viorel, Merlușcă Nicolae, Haita Ioan, Paler Viorel, David Mihai, Văcărescu Ioan, Cosăveanu Adrian, Cernenco Aurelia , dr. ing. Boieșan Valentina etc. ; cred că interacțiunea cu prietenii (fam. Spulber, fam. Bălăiță, fam. Tortel) și colegii a contribuit mult la împlinirea mea ca om și specialist.

Despre SBR 1 îmi amintesc cu plăcere despre anul 1977, singurul în care s-a atins capacitatea de 100.000 t/an … și cu emoție despre zilele și nopțile de muncă acolo- împreună cu ai mei colegi – făcând ca treaba să meargă în bune condiții.

Îmi amintesc cu emoție de edițiile anuale ale Zilelor Culturii Călinesciene unde am avut privilegiul de a interacționa cu personalități de seamă ale Culturii Române, de Cenaclul Flacăra condus de poetul Adrian Paunescu, de spectacolele de teatru- pe când Casa de Cultură găzduia astfel de evenimente- dar și de manifestările culturale pe care le găzduiește Biblioteca Municipală în ultimii 15 ani.

Despre perioada respectivă ar putea relata lucruri interesante fam. ing. Mihai Traian, fam. ing. Reu, fam. ing. Miron, fam. Cristea Corneliu; deasemenea, jurnalistul Ion Moraru de la Onești Expres (a se vedea un articol al său: http://www.onestiexpres.ro/dintr-un-noian-de-amintiri.html ) .

Documentele (foto, video, PDF) pot fi trimise pe adresa: [email protected] / Pentru transmitere mesaj și contact telefonic, completați formularul: